Adaptarea rețelei transeuropene de transport (TEN-T)

Rețeaua transeuropeană de transport (TEN-T) este o politică a UE bazată pe titlul XVI articolele 170-172 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. TEN-T permite pieței interne să funcționeze, să conecteze regiunile europene între ele și să conecteze Europa cu alte părți ale lumii.

Principalele instrumente ale politicii TEN-T la nivelul UE sunt orientările, care stabilesc obiective și priorități, și fondul pentru infrastructura de transport pentru sprijinirea proiectelor. Primele orientări în domeniul transporturilor au fost adoptate de Parlamentul European și de Consiliu în 1996. O revizuire substanțială a politicilor a fost lansată în 2009 și a condus la un nou cadru legislativ care a intrat în vigoare în 2014, instituind cadrul pentru dezvoltarea politicilor în domeniul transporturilor până în 2030/2050.

Orientările actuale au fost aprobate în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1315/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind orientările Uniunii pentru dezvoltarea rețelei transeuropene de transport și de abrogare a Deciziei nr. 661/2010/UE. Acestea solicită să se asigure că „atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea, precum și prevenirea și gestionarea riscurilor sunt promovate în pregătirea, conceperea și punerea în aplicare a proiectelor de interes comun”. Orientările definesc o rețea centrală de transport cu coridoare prioritare care urmează să fie dezvoltate prin intermediul planurilor de lucru. Aceste planuri de lucru ar trebui să includă „posibilele efecte ale schimbărilor climatice asupra infrastructurii și, după caz, măsurile propuse pentru a spori reziliența la schimbările climatice”.