Agrosilvicultură

Comisia Europeană a definit agrosilvicultura ca fiind sisteme de utilizare a terenurilor în care arborii sunt cultivați în combinație cu agricultura pe același teren. În agrosilvicultură, plantele perene lemnoase sunt integrate în mod deliberat cu culturi și/sau animale pe aceeași parcelă sau unitate de gestionare a terenurilor, fără intenția de a stabili un arboret rămas. Copacii pot fi aranjați ca tulpini unice, pe rânduri sau în grupuri, în timp ce pășunatul poate avea loc și în interiorul parcelelor (agrosilvicultură silvoarabilă, silvopastoralism, livezi pășunate sau intercultivate) sau la limitele dintre parcele (garduri vii, linii de arbori). Agrosilvicultura poate fi implementată în diverse aranjamente spațiale sau secvențe temporale, valorificând interacțiunile ecologice și economice dintre diferitele componente. Este posibil să se identifice cinci practici agroforestiere spațiale de bază:  

• agrosilvicultura silvopastorală: o combinație de arbori și arbuști cu producție furajeră și animală; 
• agrosilvicultură silvoarabilă: arbori și arbuști intercalați cu culturi anuale sau perene; 
• agricultură forestieră: suprafețele împădurite utilizate pentru producția sau recoltarea de culturi de specialitate naturale în scopuri medicinale, ornamentale sau culinare; 
• garduri vii, parapete și zone tampon riverane: linii de vegetație perenă naturală sau plantată (copaci și arbuști) care mărginesc terenurile cultivate sau pășunile și sursele de apă pentru a proteja animalele, culturile, calitatea solului și/sau a apei; 
• grădini de casă sau grădini de bucătărie: combinarea copacilor și arbuștilor cu producția de legume. 

Agrosilvicultura exploatează complementaritatea dintre speciile perene (arbori sau arbuști) și culturi, astfel încât resursele disponibile să poată fi exploatate mai eficient. Versiunile eficiente și moderne ale agrosilviculturii permit diversificarea activității agricole și o mai bună utilizare a resurselor de mediu. Terenul agroforestier rămâne productiv pentru fermier și generează venituri continue, ceea ce nu se întâmplă atunci când terenul arabil este pur și simplu reîmpădurit. 

Agrosilvicultura poate fi pusă în aplicare în diferite regiuni, producând alimente și fibre pentru o mai bună securitate alimentară și nutrițională, susținând mijloacele de subzistență, reducând sărăcia și promovând medii agricole productive și reziliente. În plus, agrosilvicultura poate contribui la atenuarea schimbărilor climatice și la adaptarea la acestea prin creșterea stocării carbonului, prevenirea defrișărilor, creșterea conservării biodiversității, producerea de apă mai curată și controlul eroziunii solului, permițând astfel terenurilor agricole să facă față mai bine inundațiilor și evenimentelor de secetă. În plus, în timp, fermele agroforestiere pot deveni mai puțin dependente de subvențiile pentru culturi și mai puțin sensibile la variațiile prețurilor culturilor, deoarece lemnul generează o parte semnificativă a veniturilor lor. În cadrul sistemelor agroforestiere ample, valoarea serviciilor oferite de parcurile silvoarabile (terenuri deschise cu grupuri împrăștiate de arbori cultivate temporar sau permanent) ar putea, de asemenea, să aducă beneficii întreprinderilor agricole în curând. 

Potrivit Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), peste 1,2 miliarde de persoane din întreaga lume practică agrosilvicultura pe aproximativ 1 miliard de hectare (ha) de teren (FAO, 2017). În UE, agrosilvicultura câștigă acum din ce în ce mai multă popularitate pe întregul continent, având în vedere beneficiile sale ecologice și economice. Conform proiectului Agforward, suprafața totală destinată agrosilviculturii în UE-27 este de aproximativ 15,4 milioane ha (aproape 9 % din suprafața agricolă utilizată), predominând formele de agrosilvicultură silvopastorală (15,1 milioane ha) și o porțiune mai mică destinată agrosilviculturii silvoarabile (358.000 ha).  Includerea creșterii renilor mărește suprafața la 52 de milioane ha. Cu toate acestea, există o mare variabilitate între țări în ceea ce privește suprafața terenurilor agricole care implică agrosilvicultură, variind de la aproximativ 50 % în Grecia și Portugalia la valori mai scăzute în Europa Centrală și de Nord. Printre exemplele de practici agroforestiere se numără pășunatul oilor sub stejarii de plută (în montados și dehesas care se găsesc în anumite părți ale Portugaliei și Spaniei pentru o suprafață totală de 4,6 milioane ha), pomii fructiferi înalți sub care sunt cultivate culturile sau pășunatul animalelor (Streuobst în Europa Centrală) sau creșterea renilor în pădurea boreală. 

Potențialul agrosilviculturii de a contribui la dezvoltarea durabilă a fost recunoscut de cadrele de politică internaționale, inclusiv de Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC) și de Convenția privind diversitatea biologică (CBD), justificând creșterea investițiilor în dezvoltarea sa. În Europa, acesta este sprijinit prin intermediul primului pilon (plăți directe) și al celui de-al doilea pilon (sprijin pentru dezvoltare rurală) al politicii agricole comune (PAC). Ca practică durabilă care oferă mai multe servicii ecologice, agrosilvicultura poate contribui la realizarea celor trei obiective ale PAC: producția viabilă de alimente, gestionarea durabilă a resurselor naturale și acțiunile climatice și dezvoltarea teritorială echilibrată. 

Punerea în aplicare cu succes a schemelor agroforestiere necesită implicarea organizațiilor părților interesate din sectorul public și din cel privat. Programele de cercetare și de extindere trebuie să implice părțile interesate pentru a se asigura că programele sunt relevante, aplicabile și practice. Forumurile multipartite și reuniunile interdepartamentale ar trebui să coordoneze abordarea dezvoltării agrosilviculturii și să creeze sinergii între multiplele sectoare. Abordarea strategiilor agroforestiere aduce administrația locală mai aproape de nivelul decizional de gestionare. Planificarea integrată a utilizării terenurilor prin abordări participative bazate pe părțile interesate poate oferi platforme intersectoriale de coordonare și negociere. Agențiilor agricole ar trebui să li se asigure coordonarea intersectorială, deoarece agrosilvicultura este practicată în principal în exploatațiile agricole. Agrosilvicultura ar trebui, de asemenea, să reunească zonele urbane și rurale (abordare teritorială) și să contribuie la un sistem de producție multifuncțional (abordare peisagistică). 

O rețea pentru agrosilvicultură (Federația Europeană pentru Agrosilvicultură, EURAF) este activă în Europa și numără aproximativ 280 de membri din 20 de țări europene. Aceasta promovează adoptarea practicilor agroforestiere în întreaga Europă și gestionează un site web dedicat schimbului de informații, de rezultate științifice și de aspecte de politică privind agrosilvicultura. De asemenea, organizează o conferință bianuală și participă la proiecte majore de cercetare.

Politica publică de promovare a dezvoltării agrosilviculturii ar trebui privită ca un set de acțiuni și instrumente care creează condiții favorabile pentru dezvoltarea unor astfel de sisteme. În cadrul acestor politici, contribuția părților interesate, accesul la informații, tehnologiile și serviciile de extindere adecvate, parteneriatele private și publice și recompensele pentru serviciile de mediu și buna guvernanță sunt mai importante decât regulamentul în sine. Politicile și intervențiile guvernamentale ar trebui să promoveze beneficiile pe termen scurt și lung și să creeze condiții favorabile pentru dezvoltarea sistemelor agroforestiere. 

Agrosilvicultura se confruntă cu provocări precum stimulentele politice nefavorabile, diseminarea inadecvată a cunoștințelor, constrângerile juridice și slaba coordonare între multiplele sectoare la care contribuie. Acest aspect nu este abordat în mod suficient în cadrul elaborării politicilor naționale, al amenajării teritoriului și al programelor de dezvoltare rurală. Prin urmare, contribuția sa potențială la economie și la obiectivele de dezvoltare durabilă nu a fost încă pe deplin recunoscută sau exploatată, iar rezultatele preconizate nu au fost încă obținute. 

Printre potențialii factori limitativi s-au numărat sarcina administrativă și structura de proprietate forestieră, care ar putea fi abordate prin schimburi suplimentare și promovarea bunelor practici între statele membre și în interiorul acestora. În cadrul PAC, peste 25 de măsuri sunt concepute pentru a consolida cele cinci practici agroforestiere avute în vedere (silvopastoral, silvoarabil, agricultură forestieră, zone tampon riverane și grădini familiale), dar complexitatea normelor de punere în aplicare a agrosilviculturii și lipsa de coerență între pilonul I și pilonul II al PAC nu sprijină activitățile agroforestiere. Prin urmare, se dorește o simplificare a normelor de punere în aplicare a agrosilviculturii. 

Sistemele agroforestiere reprezintă o investiție pe termen lung. Este nevoie de ceva timp până când copacii se maturizează și oferă funcțiile și beneficiile așteptate, ceea ce înseamnă că sunt necesari mai mulți ani pentru ca sistemele agroforestiere să devină profitabile. În același timp, fermierii se pot confrunta cu unele pierderi inițiale de venit net înainte de a beneficia de investiția lor, ceea ce le poate reduce dorința de a investi în agrosilvicultură. Cu toate acestea, beneficiile pe termen mediu sunt relevante și pot încuraja punerea în aplicare a agrosilviculturii. 

În cele din urmă, mulți fermieri nu dispun de cunoștințe despre agrosilvicultură și sunt necesare programe de educație/formare pentru a promova această abordare prin intermediul PAC. Prin urmare, integrarea agrosilviculturii în învățământul școlar și universitar este esențială pentru a sensibiliza viitorii fermieri și utilizatorii finali cu privire la numeroasele beneficii ale acestei practici. 

Combinația dintre arbori, culturi și efectivele de animale atenuează riscurile de mediu, contribuie la crearea unei acoperiri permanente a solului împotriva eroziunii, reduce la minimum daunele cauzate de inundații și îmbunătățește stocarea apei, sporind productivitatea. În plus, arborii aduc nutrienți din straturile mai adânci ale solului sau, în cazul arborilor leguminoși, prin fixarea azotului, care poate transforma așternutul frunzelor în îngrășământ pentru culturi. Mai în detaliu, agrosilvicultura: 

• contribuie la protejarea și susținerea capacității de producție agricolă; 
• crește productivitatea agricolă, deoarece combinarea sistemelor de arbori și de culturi poate duce la o captare mai eficientă a resurselor, cum ar fi radiațiile solare sau apa, și reduce nevoia de factori de producție externi, cum ar fi îngrășămintele sau pesticidele; 
• asigură o diversificare a produselor agricole, care poate crește profiturile economice prin furnizarea de venituri anuale și periodice din mai multe producții și prin reducerea riscurilor asociate producerii unui singur produs de bază; 
• îmbunătățește calitatea solului și a apei, reduce eroziunea (vântului) și previne daunele cauzate de inundații; 
• reduce vulnerabilitatea la temperaturi ridicate, deoarece arborii oferă adăpost culturilor și reduc daunele aferente; 

• sporește biodiversitatea datorită creării unui habitat diversificat în care pot trăi specii sălbatice; 
• acționează în combaterea dăunătorilor, îmbunătățirea polenizării și menținerea terenurilor pentru generațiile viitoare; 
• oferă oportunități de recreere – cum ar fi călăria, ciclismul montan, observarea faunei sălbatice și turismul rural – care aduc beneficii publicului larg, oferă proprietarilor de terenuri diversificarea veniturilor și sporesc diversitatea și atractivitatea peisajului; 
• crește sechestrarea carbonului în producția vegetală permanentă/anuală, în soluri și peisaje, contrastând astfel schimbările climatice; 

PAC sprijină financiar agrosilvicultura. Fermierii pot primi plăți directe pe hectar de teren în cadrul agrosilviculturii, precum și sprijin pentru instituirea sau menținerea unor sisteme agrosilvice în cadrul componentei de dezvoltare rurală a PAC. Cele trei tipuri de terenuri eligibile pentru a primi fonduri prin intermediul PAC (pilonul I) sunt terenurile arabile (cu o densitate a arborilor mai mică de 100 de arbori pe hectar), pajiștile permanente (sau pășunile permanente) și culturile permanente. În cadrul pilonului II, măsura 8.26 sprijină instituirea și întreținerea sistemelor agroforestiere, acoperind costurile de înființare (până la 80 %) și costurile de întreținere cu o primă anuală pentru o perioadă de cinci ani. Costurile semnificative sunt legate de tranziția agroforestieră, care necesită timp și trebuie sprijinită. 

Avantajele sistemelor agroforestiere au fost trecute cu vederea la sfârșitul secolului al XX-lea. Restricțiile juridice multiple privind gestionarea multifuncțională a terenurilor și cadrele de impozitare complicate au restricționat, de asemenea, dezvoltarea agrosilviculturii de-a lungul anilor. Între 2001 și 2010, începând cu sistemele de culturi intercalate, toate sistemele agroforestiere au devenit treptat eligibile pentru subvențiile stabilite de PAC. În prezent, toate terenurile agricole sunt eligibile, indiferent de gradul de acoperire cu arbori, cu excepția pădurilor și a terenurilor utilizate pentru producția neagricolă. Agrosilvicultura este, de asemenea, eligibilă atât pentru primul, cât și pentru al doilea pilon al PAC după 2020 (2021-2027), axat pe serviciile de mediu și climatice, în cadrul cărora agrosilvicultura ar putea avea un rol esențial în arhitectura verde a viitoarei PAC. Statele membre trebuie să decidă cum și în ce măsură doresc să sprijine agrosilvicultura prin intermediul planurilor lor strategice. 

Agrosilvicultura face parte, de asemenea, din cadrul de politică al noului Pact verde, atât prin Strategia „De la fermă la consumator”, cât și prin Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2030, care ar trebui să colaboreze cu noua PAC pentru a sprijini punerea în aplicare a practicilor agroforestiere. 

Perioada de punere în aplicare a practicilor agroforestiere este, de obicei, de aproximativ câțiva ani. Cu toate acestea, ea depinde în mare măsură de nivelul de diseminare a cunoștințelor cu privire la agrosilvicultură, de politicile și intervențiile guvernamentale în regiune, precum și de gradul de implicare a părților interesate.  

Agrosilvicultura este o măsură de adaptare pe termen lung și, în general, are o durată lungă de viață (decenii).