Agrosilvicultură

Punerea în aplicare cusucces a sistemelor agroforestiere necesită implicarea organizațiilor părților interesate din sectorul public și privat. Programele de cercetare și de extindere trebuie să implice părțile interesate pentru a se asigura că programele sunt relevante, aplicabile și practice. Forumurile multipartite și reuniunile interdepartamentale ar trebui să coordoneze abordarea dezvoltării agrosilvice și să creeze sinergii între mai multe sectoare. Abordarea strategiilor agroforestiere aduce administrația locală mai aproape de nivelul decizional al managementului. Amenajarea integrată a teritoriului prin abordări participative bazate pe părțile interesate poate oferi platforme intersectoriale de coordonare și negociere. Coordonarea intersectorială ar trebui acordată agențiilor agricole, deoarece agrosilvicultura este practicată în principal în ferme. Agrosilvicultura ar trebui, de asemenea, să reunească zonele urbane și rurale (abordare teritorială) și să contribuie la un sistem de producție multifuncțional (abordare peisagistică). 

O rețea pentru agrosilvicultură (Federația Europeană Agroforestieră,EURAF) este activă în Europa și numără aproximativ 280 de membri din 20 de țări europene. Aceasta promovează adoptarea practicilor agroforestiere în întreaga Europă și gestionează un site web dedicat schimbului de informații, de rezultate științifice și de aspecte de politică privind agrosilvicultura. De asemenea, organizează o conferință bianuală și participă la proiecte majore de cercetare.

Politicilepublice care promovează dezvoltarea agrosilviculturii ar trebui privite ca un set de acțiuni și instrumente care creează condiții favorabile pentru dezvoltarea unor astfel de sisteme. În cadrul acestor politici, contribuția părților interesate, accesul la informații, tehnologiile adecvate și serviciile de informare, parteneriatele private și publice, precum și recompensele pentru serviciile de mediu și buna guvernanță sunt mai importante decât regulamentul în sine. Politicile și intervențiile guvernamentale ar trebui să promoveze beneficii pe termen scurt și lung și să creeze condiții favorabile pentru dezvoltarea sistemelor agroforestiere. 

Agrosilvicultura se confruntă cu provocări precum stimulentele politice nefavorabile, diseminarea inadecvată a cunoștințelor, constrângerile juridice și slaba coordonare între multiplele sectoare la care contribuie. Acest aspect nu este abordat în mod suficient în cadrul programelor naționale de elaborare a politicilor, de amenajare a teritoriului și de dezvoltare rurală. Prin urmare, contribuția sa potențială la economie și la obiectivele de dezvoltare durabilă nu a fost încă pe deplin recunoscută sau exploatată, iar rezultatele preconizate nu au fost încă atinse. 

Printre potențialii factori limitativi s-au numărat sarcina administrativă și structura proprietății forestiere, care ar putea fi abordate prin schimburi suplimentare și promovarea de bune practici între statele membre și în interiorul acestora. În cadrul PAC, peste 25 de măsuri sunt concepute pentru a consolida cele cinci practici agroforestiere avute în vedere (silvopastorale, silvoarabile, silvice, zone tampon riverane și grădini familiale), dar complexitatea normelor de punere în aplicare a agrosilviculturii și lipsa de coerență între pilonul I și pilonul II al PAC nu sprijină activitățile agroforestiere. Prin urmare, se dorește o simplificare a normelor de punere în aplicare a agrosilviculturii. 

Schemeleagroforestiere reprezintă o investiție pe termen lung. Este nevoie de ceva timp până când copacii se maturizează și oferă funcțiile și beneficiile așteptate, ceea ce implică faptul că sunt necesari mai mulți ani pentru ca sistemele agroforestiere să devină profitabile. În același timp, fermierii se pot confrunta cu unele pierderi de venit net inițial înainte de a beneficia de investițiile lor, ceea ce le poate reduce dorința de a investi în agrosilvicultură. Cu toate acestea, beneficiile pe termen mediu sunt relevante și pot încuraja punerea în aplicare a agrosilviculturii. 

În cele din urmă, mulți fermieri nu au cunoștințe despre agrosilvicultură și sunt necesare programe de educație/formare pentru a promova această abordare prin intermediul PAC. Prin urmare, integrarea agrosilviculturii în învățământul școlar și universitar este esențială pentru a sensibiliza viitorii fermieri și utilizatori finali cu privire la numeroasele beneficii ale acestei practici. 

Combinația de arbori, culturi și animale atenuează riscurile de mediu, ajută la crearea unei acoperiri permanente a solului împotriva eroziunii, minimizează daunele cauzate de inundații și îmbunătățește stocarea apei, crescând productivitatea. În plus, copacii aduc nutrienți din straturile mai profunde ale solului sau, în cazul copacilor leguminoși, prin fixarea azotului, care poate transforma așternutul frunzelor în îngrășământ pentru culturi. Mai în detaliu, agrosilvicultura: 

• contribuie la protejarea și susținerea capacității de producție agricolă; 
• crește productivitatea agricolă, deoarece combinarea sistemelor de arbori și culturi poate duce la o captare mai eficientă a resurselor, cum ar fi radiațiile solare sau apa, și reduce nevoia de factori de producție externi, cum ar fi îngrășămintele sau pesticidele; 
• oferă o diversificare a produselor agricole, care poate crește profiturile economice prin furnizarea de venituri anuale și periodice din mai multe producții și prin reducerea riscurilor asociate cu producerea unui singur produs de bază; 
• îmbunătățește calitatea solului și a apei, reduce eroziunea (vântului) și previne daunele cauzate de inundații; 
• reduce vulnerabilitatea la temperaturi ridicate, deoarece arborii oferă adăpost culturilor și reduc daunele aferente; 

• sporește biodiversitatea datorită creării unui habitat diversificat în care pot trăi specii sălbatice; 
• acționează pentru combaterea dăunătorilor, îmbunătățirea polenizării și menținerea terenurilor pentru generațiile viitoare; 
• oferă oportunități de recreere – cum ar fi călăria, ciclismul montan, observarea faunei sălbatice și turismul rural – care aduc beneficii publicului larg, oferă proprietarilor de terenuri diversificarea veniturilor și sporesc diversitatea și atractivitatea peisajului; 
• sporește sechestrarea carbonului în producția vegetală permanentă/anuală, în soluri și peisagistică, contrastând astfel schimbările climatice; 

PAC sprijină financiar agrosilvicultura. Fermierii pot primi plăți directe pe hectar de teren în cadrul agrosilviculturii, precum și sprijin pentru instituirea sau menținerea sistemelor agroforestiere în cadrul componentei de dezvoltare rurală a PAC. Cele trei tipuri de terenuri eligibile pentru a primi fonduri prin intermediul PAC (pilonul I) sunt terenurile arabile (cu o densitate a arborilor mai mică de 100 de arbori pe hectar), pășunile permanente (sau pășunile permanente) și culturile permanente. În cadrul pilonului II, măsura 8.26 sprijină înființarea și întreținerea sistemelor agroforestiere, acoperind costurile de înființare (până la 80 %) și costurile de întreținere cu o primă anuală pe o perioadă de cinci ani. Costurile semnificative sunt legate de tranziția agrosilvică, care necesită timp, și trebuie sprijinite. 

Avantajele sistemelor agroforestiere au fost trecute cu vederea la sfârșitul secolului al XX-lea. Restricțiile juridice multiple privind gestionarea multifuncțională a terenurilor și cadrele de impozitare complicate au limitat, de asemenea, dezvoltarea agrosilviculturii de-a lungul anilor. Între 2001 și 2010, începând cu sistemele de culturi intercalate, toate sistemele agroforestiere au devenit treptat eligibile pentru subvențiile stabilite de PAC. În prezent, toate terenurile agricole sunt eligibile, indiferent de gradul de acoperire cu arbori, cu excepția pădurilor și a terenurilor utilizate pentru producția neagricolă. Agrosilvicultura este, de asemenea, eligibilă atât pentru primul, cât și pentru al doilea pilon al PAC post-2020 (2021-2027), axat pe servicii de mediu și climatice în cadrul cărora agrosilvicultura ar putea avea un rol esențial în arhitectura verde a viitoarei PAC. Statele membre trebuie să decidă cum și în ce măsură doresc să sprijine agrosilvicultura prin intermediul planurilor lor strategice. 

Agrosilvicultura face parte, de asemenea, din cadrul de politică al noului Pact verde, atât prinStrategia „De la fermă la consumator”,cât șiprin Strategia UEprivind biodiversitatea pentru 2030, care ar trebui să colaboreze cu noua PAC pentru a sprijini punerea în aplicare a practicilor agroforestiere. 

Perioadade punere în aplicare a practicilor agroforestiere este, de obicei, de aproximativ câțiva ani. Cu toate acestea, ea depinde în mare măsură de nivelul dediseminare acunoștințelor cu privire la agrosilvicultură, de politicile și intervențiile guvernamentale din regiuneși de gradul de implicare apărților interesate.  

Agrosilvicultura este o măsură de adaptare pe termen lung și, în general, areo durată lungă de viață (decenii).