Agricultură de conservare

O punere în aplicare cu succes a agriculturii de conservare necesită participarea părților interesate atât din sectorul public, cât și din cel privat, precum și o colaborare strânsă între diferiții actori: fermieri, servicii de consiliere agricolă (care oferă fermierilor cunoștințe și competențe pentru a îmbunătăți tehnicile agronomice aplicate, productivitatea culturilor și veniturile fermelor), cercetători, factori de decizie politică etc. Sunt necesare abordări participative eficace bazate pe părțile interesate pentru a asigura diseminarea și aplicarea practicilor agricole de conservare și pentru a perfecționa măsurile în funcție de caracteristicile specifice ale sistemelor agricole avute în vedere, pentru a obține cea mai mare eficacitate posibilă. Fermierii și alte părți interesate ar trebui să fie implicate în proiecte care vizează practicile agricole de conservare, pentru a dobândi o mai mare conștientizare a legăturii strânse dintre practicile agricole, impactul asupra mediului și efectele socioeconomice, inclusiv potențialul de adaptare la schimbările climatice și de atenuare a acestora.

În plus, fermierii ar trebui să fie îndrumați în timpul perioadei inițiale de trecere de la agricultura tradițională la agricultura de conservare, să obțină toate informațiile necesare și să dobândească experiență cu noile practici și să fie conștienți de munca și timpul necesar pentru tranziția către noul sistem de cultivare. În cadrul acestui concurs, rolul serviciilor de consiliere agricolă este esențial, precum și îmbunătățirea consolidării capacităților și a educației. Prezentarea efectelor tehnicilor agricole de conservare aplicate pe studii de caz reale ar putea contribui la punerea în aplicare a măsurilor și ar putea oferi indicații noilor fermieri cu privire la practicile-cheie care generează succes și la greșelile care trebuie evitate.

Printre factorii de succes pentru punerea în aplicare a măsurilor agricole de conservare se numără: o bună implicare a părților interesate, politici și acțiuni guvernamentale de promovare și creare a unor condiții favorabile pentru aplicarea agriculturii de conservare (cum ar fi accesul liber la informații), servicii adecvate de consiliere agricolă, parteneriate publice și private și recompense pentru serviciile de mediu.

Unele aspecte pot acționa ca factori limitativi pentru dimensiunile fermelor mici, cum ar fi, de exemplu, punerea în aplicare a unor practici care necesită investiții în utilaje (cum ar fi însămânțarea semințelor în sistemele agricole necultivate). În aceste cazuri, se recurge la asociații de fermieri sau la colaborarea cu părți terțe pentru a depăși acest aspect. Alți factori limitativi includ diseminarea inadecvată a cunoștințelor și a bunelor practici, colaborarea insuficientă dintre cercetători și serviciile de consiliere agricolă și lipsa de sprijin pentru fermieri.

În unele cazuri, există încă percepția fermierilor că aratul este necesar pentru îmbunătățirea solului, pentru facilitarea gestionării culturilor și pentru obținerea unor randamente mai mari. În plus, fermierii sunt, în general, mulțumiți de practicile actuale și nu simt presiunea economică de a se schimba, deoarece terenurile curate și bine amenajate sunt adesea asociate cu bunele practici agricole. În acest sens, serviciile de consiliere agricolă joacă un rol esențial în încurajarea încrederii fermierilor noi în agricultura de conservare că tehnologia funcționează. Aceasta include demonstrarea tehnologiei în alte domenii ale fermierilor, demonstrarea beneficiilor economice cu fapte și cifre și instruirea oamenilor din regiune pentru a-i ajuta pe alții.

Costul punerii în aplicare a măsurilor agricole de conservare poate varia de la o fermă la alta (în funcție de dimensiune și de sistemul de producție), de la o regiune geografică la alta și de la o țară la alta. Cu toate acestea, FAO a raportat că, prin necultivarea solului, fermierii pot economisi între 30% și 40% din timp, forță de muncă și, în agricultura mecanizată, combustibili fosili în comparație cu agricultura convențională, reducând costurile asociate. În general, agricultura de conservare permite o reducere a costurilor de producție și o reducere a timpului și a forței de muncă (de exemplu, pentru pregătirea și plantarea terenurilor), iar în sistemele mecanizate reduce costurile de investiții și întreținere a mașinilor pe termen lung. În plus, aceasta permite producții comparabile cu agricultura intensivă modernă, dar într-un mod durabil, permițând culturilor să se adapteze mai bine la condițiile climatice modificate în ceea ce privește gestionarea obișnuită a agriculturii, în special prin reducerea variabilității randamentului de la an la an. Cu toate acestea, efectele pozitive asupra randamentului culturilor depind de intensitatea și gravitatea impactului schimbărilor climatice.

Beneficiile economice, agronomice și de mediu oferite de agricultura de conservare sunt detectabile la nivel mondial, regional, local și la nivel de fermă. Aceste beneficii sunt, de asemenea, relevante în ceea ce privește adaptarea la schimbările climatice, deoarece, prin conservare, randamentele culturilor agricole sunt menținute sau chiar îmbunătățite, precum și în ceea ce privește atenuarea, prin creșterea sechestrării carbonului și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Practicile agricole de conservare ar trebui sprijinite prin politici și proceduri clare. Politica agricolă comună (PAC) a Uniunii Europene și programele rurale naționale și regionale se numără printre principalele forțe motrice ale politicilor pentru punerea în aplicare a agriculturii de conservare în statele membre ale UE.

Politica agricolă comună promovează aplicarea acestor practici prin „plata directă pentru înverzire” (sau „ecologizare”) (primul pilon al PAC) pentru a sprijini fermierii care adoptă sau mențin practici agricole (de exemplu, diversificarea culturilor) care contribuie la îndeplinirea obiectivelor de mediu și climatice. În plus, al doilea pilon al PAC, politica de dezvoltare rurală a UE, concepută pentru a sprijini zonele rurale, permite autorităților regionale, naționale și locale să își formuleze programele individuale de dezvoltare rurală și sprijină, printre altele, măsurile de gestionare durabilă a resurselor naturale și de combatere a schimbărilor climatice, inclusiv practicile agricole de conservare. Programele din cadrul celui de-al doilea pilon sunt cofinanțate din fonduri UE și din fonduri regionale sau naționale.

Un an poate fi suficient pentru a pune în aplicare măsurile de conservare a agriculturii. Timpul necesar depinde în mare măsură de diseminarea cunoștințelor, de politici și intervenții guvernamentale, de disponibilitatea competențelor și a fondurilor, precum și de implicarea părților interesate.

Agricultura de conservare este o măsură de adaptare pe termen lung și, în general, are o durată lungă de viață (decenii).