Agricultură de conservare

Agricultura de conservare, astfel cum este definită de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), este „un sistem agricol care promovează menținerea unei acoperiri permanente a solului, perturbarea minimă a solului și diversificarea speciilor de plante. Îmbunătățește biodiversitatea și procesele biologice naturale deasupra și dedesubtul suprafeței solului, ceea ce contribuie la creșterea eficienței utilizării apei și a nutrienților și la îmbunătățirea și susținerea producției vegetale”. Raportul special al IPCC intitulat „Schimbările climatice și terenurile” (2019) include agricultura de conservare printre opțiunile de adaptare progresivă pentru abordarea riscurilor climatice. Cele trei principii de bază ale agriculturii de conservare (perturbarea minimă a solului, diversificarea culturilor și acoperirea permanentă a solului) contribuie la protejarea mediului și la reducerea atât a impactului schimbărilor climatice asupra sistemelor agricole (adaptare), cât și a contribuției practicilor agricole la emisiile de gaze cu efect de seră (GES) (atenuare) prin gestionarea durabilă a terenurilor. Aceste principii, descrise în detaliu mai jos, contribuie la protejarea solului împotriva eroziunii și degradării, la îmbunătățirea calității solului și a biodiversității, la conservarea resurselor naturale și la creșterea eficienței utilizării acestora, optimizând în același timp randamentul culturilor.

Mai detaliat, „perturbarea minimă a solului” se caracterizează prin practici reduse de arat (cum ar fi aratul, aratul și toate operațiunile de arat aplicate în mod obișnuit pentru pregătirea solului pentru germinarea semințelor, înființarea de răsaduri și creșterea și producția culturilor) prin însămânțare directă și/sau plasarea directă a îngrășămintelor. Ajută la îmbunătățirea proprietăților solului, la conservarea și creșterea materiei organice din sol și, prin urmare, la reducerea eroziunii solului. În plus, lipsa aratului și aratul minim reduc consumul de energie al utilajelor agricole, sporesc drenajul solului, îmbunătățesc aprovizionarea cu alimente pentru insecte, păsări și mamifere mici datorită disponibilității mai mari a reziduurilor de culturi și a semințelor de buruieni în sol. Într-adevăr, o serie de servicii ecosistemice sunt furnizate de perturbarea minimă a solului, inclusiv: reglarea apei, stocarea carbonului, stabilitatea solului, protecția solurilor de suprafață împotriva eroziunii, intensificarea infiltrării apei, creșterea fertilității solului prin stocuri sporite de azot (pe termen lung), îmbunătățirea calității solului, a apei și a aerului, reducerea eroziunii solului și a utilizării combustibililor. Toate aceste elemente sunt de cea mai mare importanță pentru a reduce vulnerabilitatea sistemelor agricole și pentru a spori capacitatea lor de adaptare la schimbările climatice, contribuind, de asemenea, la obiectivele de atenuare.

„Diversificarea culturilor” este practica de a cultiva mai multe specii într-o anumită suprafață agricolă, sub forma rotației culturilor și/sau a asocierii. Diversificarea speciilor cultivate sporește capacitatea de adaptare a sistemelor agricole la schimbările climatice prin îmbunătățirea fertilității și a structurii solului, a capacității de reținere a apei în sol și a distribuției apei și a nutrienților prin profilul solului, contribuind la prevenirea dăunătorilor și a bolilor și sporind stabilitatea producției. Într-adevăr, sistemele de culturi diversificate sunt mai stabile și mai reziliente decât sistemele de monocultură. Diversificarea culturilor oferă o serie de servicii ecosistemice, contribuie la îmbunătățirea productivității culturilor și a rezilienței sistemelor agricole și reduce emisiile de GES generate de activitățile agricole.

„Acoperirea organică permanentă a solului” cu reziduuri de culturi și/sau culturi de acoperire (de exemplu, leguminoase, cereale sau alte culturi plantate între culturile principale, în principal în beneficiul solului, mai degrabă decât al randamentului culturilor) permite adaptarea la schimbările climatice prin reducerea eroziunii și a degradării solului, care pot fi exacerbate de impactul fenomenelor meteorologice extreme (de exemplu, precipitații extreme, secete și perioade de saturație a solului, căldură extremă, fenomene eoliene puternice) și prin îmbunătățirea stabilității sistemului agricol de conservare. Într-adevăr, culturile de acoperire îmbunătățesc proprietățile solului (fertilitate și calitate), contribuie la gestionarea eroziunii solului, la conservarea umidității solului, la evitarea tasării solului, la limitarea răspândirii dăunătorilor și a bolilor și la creșterea biodiversității în agroecosistem.

Cele trei principii și măsurile conexe ale agriculturii de conservare sunt aplicabile în toate sistemele de culturi agricole, dar trebuie adaptate la cerințele specifice ale culturilor și la condițiile locale ale fiecărei regiuni agricole. Mai multe proiecte europene (de exemplu, SOLMACC, AgriAdapt și HelpSoil) au testat efectele acestor măsuri asupra fermelor, promovând aplicarea tehnicilor care contribuie la atingerea obiectivelor de adaptare și atenuare.

O punere în aplicare cu succes a agriculturii de conservare necesită participarea părților interesate atât din sectorul public, cât și din cel privat și o colaborare strânsă între diferiții actori: fermieri, servicii de consiliere agricolă (care oferă fermierilor cunoștințe și competențe pentru îmbunătățirea tehnicilor agronomice aplicate, a productivității culturilor și a veniturilor agricole), cercetători, factori de decizie politică etc. Sunt necesare abordări participative eficace bazate pe părțile interesate pentru a asigura diseminarea și aplicarea practicilor agricole de conservare și pentru a perfecționa măsurile în funcție de caracteristicile specifice ale sistemelor agricole avute în vedere, pentru a obține cea mai mare eficacitate posibilă. Fermierii și alte părți interesate ar trebui să fie implicați în proiecte care vizează practicile agricole de conservare, pentru a conștientiza mai bine legătura strânsă dintre practicile agricole, impactul asupra mediului și efectele socioeconomice, inclusiv potențialul de adaptare la schimbările climatice și de atenuare a acestora.

În plus, fermierii ar trebui să fie îndrumați, în timpul perioadei inițiale de conversie de la agricultura tradițională la cea de conservare, să obțină toate informațiile necesare și să dobândească experiență în ceea ce privește noile practici și să fie conștienți de forța de muncă și de timpul necesar pentru tranziția la noul sistem de cultivare. În cadrul acestui concurs, rolul serviciilor de consiliere agricolă este esențial, precum și îmbunătățirea consolidării capacităților și a educației. Prezentarea efectelor tehnicilor agriculturii de conservare aplicate pe studii de caz reale ar putea contribui la punerea în aplicare a măsurilor și ar putea oferi indicații noilor fermieri cu privire la practicile-cheie care generează succes și la greșelile care trebuie evitate.

Printre factorii de succes pentru punerea în aplicare a măsurilor privind agricultura de conservare se numără: o bună implicare a părților interesate, politici și acțiuni guvernamentale de promovare și creare a unor condiții favorabile pentru aplicarea agriculturii de conservare (cum ar fi accesul liber la informații), servicii adecvate de consiliere agricolă, parteneriate publice și private și recompense pentru serviciile de mediu.

Unele aspecte pot acționa ca factori limitativi pentru dimensiunile mici ale fermelor, cum ar fi, de exemplu, punerea în aplicare a unor practici care necesită investiții în utilaje (cum ar fi însămânțarea semințelor în sistemele agricole care nu sunt arate). În aceste cazuri, asociațiile de fermieri sau colaborarea cu terții sunt utilizate pentru a depăși acest aspect. Alți factori limitativi includ diseminarea inadecvată a cunoștințelor și a bunelor practici, colaborarea insuficientă dintre cercetători și serviciile de consiliere agricolă și lipsa sprijinului pentru fermieri.

În unele cazuri, există încă o percepție a fermierilor potrivit căreia aratul este necesar pentru îmbunătățirea solului, facilitarea gestionării culturilor și obținerea unor randamente mai mari. În plus, fermierii sunt, în general, mulțumiți de practicile actuale și nu simt presiunea economică de a se schimba, deoarece terenurile curate și bine înclinate sunt adesea asociate cu bunele practici agricole. În acest sens, serviciile de consiliere agricolă joacă un rol esențial în încurajarea încrederii fermierilor noi în agricultura de conservare că tehnologia funcționează. Aceasta include demonstrarea tehnologiei în domeniile altor fermieri, demonstrarea beneficiilor economice cu fapte și cifre și formarea oamenilor din regiune pentru a-i ajuta pe alții.

Costul punerii în aplicare a măsurilor privind agricultura de conservare poate varia de la o fermă la alta (în funcție de dimensiune și de sistemul de producție), de la o regiune geografică la alta și de la o țară la alta. Cu toate acestea, FAO a raportat că, prin nelucrarea solului, fermierii pot economisi între 30% și 40% din timp, forță de muncă și, în agricultura mecanizată, combustibili fosili în comparație cu agricultura convențională, reducând costurile asociate. În general, agricultura de conservare permite o reducere a costurilor de producție și o reducere a timpului și a forței de muncă (de exemplu, pentru pregătirea și plantarea terenurilor), iar în sistemele mecanizate reduce costurile de investiții și întreținere a utilajelor pe termen lung. În plus, aceasta permite obținerea unor randamente comparabile cu agricultura intensivă modernă, dar într-un mod durabil, permițând culturilor să se adapteze mai bine la schimbarea condițiilor climatice în raport cu gestionarea agricolă obișnuită, în special prin reducerea variabilității randamentelor de la an la an. Cu toate acestea, efectele pozitive asupra randamentului culturilor depind de intensitatea și gravitatea impactului schimbărilor climatice.

Beneficiile economice, agronomice și de mediu oferite de agricultura de conservare sunt detectabile la nivel mondial, regional, local și la nivel de fermă. Aceste beneficii sunt relevante și în ceea ce privește adaptarea la schimbările climatice, deoarece, prin conservarea culturilor agricole, randamentele sunt menținute sau chiar îmbunătățite, precum și în ceea ce privește atenuarea, prin creșterea sechestrării carbonului și reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Practicile agricole de conservare ar trebui să fie sprijinite prin politici și proceduri clare. Politica agricolă comună (PAC) a Uniunii Europene și programele rurale naționale și regionale se numără printre principalele forțe motrice ale politicilor pentru punerea în aplicare a agriculturii de conservare în statele membre ale UE.

Politica agricolă comună promovează aplicarea acestor practici prin intermediul „plății directe ecologice” (sau al „ecologizării”) (primul pilon al PAC) pentru a sprijini fermierii care adoptă sau mențin practici agricole (de exemplu, diversificarea culturilor) care contribuie la îndeplinirea obiectivelor de mediu și climatice. În plus, al doilea pilon al PAC, politica de dezvoltare rurală a UE, concepută pentru a sprijini zonele rurale, permite autorităților regionale, naționale și locale să își formuleze programele individuale de dezvoltare rurală și sprijină, printre altele, măsurile de gestionare durabilă a resurselor naturale și de combatere a schimbărilor climatice, inclusiv practicile agricole de conservare. Programele din cadrul celui de-al doilea pilon sunt cofinanțate din fonduri UE și din fonduri regionale sau naționale.

Un an poate fi suficient pentru a pune în aplicare măsurile de conservare a agriculturii. Timpul necesar depinde în mare măsură de diseminarea cunoștințelor, de politicile și intervențiile guvernamentale, de disponibilitatea competențelor și a fondurilor, precum și de implicarea părților interesate.

Agricultura de conservare este o măsură de adaptare pe termen lung și, în general, are o durată de viață lungă (decenii).