Refacerea pădurilor în urma dezastrelor legate de climă

Proiectele de refacere a pădurilor din Europa implică, de regulă, o gamă diversă de actori, inclusiv agenții guvernamentale (de exemplu, departamente forestiere, municipalități locale), ONG-uri (cum ar fi WWF sau Rewilding Europe), instituții decercetare, comunități locale, proprietari de terenuri și părți interesate din sectorul privat. Implicarea părților interesate ia adesea forme precum acorduri de gestionare în comun, ateliere participative și inițiative plasate sub responsabilitatea comunității. Aceste procese pun accentul pe colaborare, asigurând integrarea expertizei științifice, a cunoștințelor locale și a nevoilor socio-economice.

De exemplu, proiecte precum inițiativele Portugaliei de reziliență la incendii forestiere implică municipalități, ONG-uri și rezidenți în crearea de focare. O altă inițiativă portugheză implică întreprinderile și alte părți interesate pentru a contribui la regenerarea post-incendiere prin plantarea de copaci (Copacipentru toți, Refacerea peisajului și reîmpădurirea în Rezervația Faia Brava).  În România, refacerea luncii inundabile a Dunării restabilește ciclurile hidrologice naturale prin refacerea zonelor umede și reîmpădurirea zonelor cu specii indigene care rețin apa, implicând pescari, fermieri și grupuri de conservare pentru a asigura implicarea comunității.

Prin procese participative, potențialele conflicte pot fi identificate și abordate din timp, reducând la minimum impactul negativ și promovând soluții colaborative. În cele din urmă, participarea părților interesate contribuie la crearea unui viitor mai favorabil incluziunii și mai durabil pentru pădurile refăcute, asigurându-se că acestea oferă beneficii atât oamenilor, cât și ecosistemelor.

Refacerea pădurilor în urma fenomenelor meteorologice extreme este necesară pentru a menține continuitatea furnizării de servicii ecosistemice importante. Implicarea comunității stă, de asemenea, la baza succesului unor inițiative precum regenerarea naturală asistată, prevenirea incendiilor și reabilitarea solului, promovând gestionarea locală și practicile de gestionare durabilă a terenurilor. În plus, metodele cu costuri reduse, cum ar fi regenerarea naturală și asistată, fac posibilă scalarea, în special în regiunile cu resurse limitate.

Succesele refacerii în Europa demonstrează potențialul refacerii ecologice de a aborda provocările de mediu și de a oferi diverse beneficii. În sudul Europei, s-a înregistrat o creștere semnificativă a suprafețelor împădurite începând cu anii 1990, ca urmare a proiectelor de împădurire și reîmpădurire. Multe dintre aceste proiecte s-au axat pe refacerea zonelor degradate de incendii forestiere, degradarea terenurilor, deșertificare și conversia fostelor terenuri agricole. În special, Portugalia și Spania au depus eforturi substanțiale de refacere în urma incendiilor, după ce s-au confruntat cu incendii majore în ultimele decenii. În plus, inițiativele de refacere din sudul Europei se axează frecvent pe combaterea deșertificării și pe îmbunătățirea conservării apei prin utilizarea unor tehnici de îmbunătățire a stabilirii răsadurilor și de promovare a adoptării unor metode agricole de economisire a apei.

Dincolo de sudul Europei, programul METSO din Finlanda oferă un alt exemplu de inițiativă reușită de refacere a pădurilor. Acest program se concentrează pe conservarea biodiversității forestiere prin oferirea de stimulente financiare proprietarilor de păduri care protejează în mod voluntar habitate valoroase și pun în aplicare proiecte de gestionare a naturii. Succesul programului provine din abordarea sa colaborativă, implicând proprietarii privați de terenuri în eforturile de conservare și compensându-i pentru contribuțiile lor. Diversele abordări și succese observate în întreaga Europă evidențiază potențialul refacerii ecologice de a îmbunătăți sănătatea ecosistemelor și de a contribui atât la conservarea biodiversității, cât și la bunăstarea umană.

Cu toate acestea, aceste strategii se confruntă, de asemenea, cu limitări. O provocare majoră este dependența lor de sănătatea ecosistemului existent. Regenerarea naturală și reabilitarea solului, de exemplu, necesită bănci de semințe intacte și soluri fertile, condiții care sunt adesea degradate în zonele țintă. Intensitatea timpului este o altă limitare; strategii precum plantarea mixtă, regenerarea naturală și refacerea solului necesită decenii pentru a obține beneficii ecologice depline, ceea ce poate constitui o barieră pentru părțile interesate care doresc rezultate imediate. În plus, toate strategiile, inclusiv gestionarea incendiilor și a dăunătorilor și refacerea hidrologică, necesită monitorizare și investiții pe termen lung pentru a-și susține impactul. Prioritățile contradictorii în materie de utilizare a terenurilor, cum ar fi agricultura sau expansiunea urbană, limitează și mai mult punerea lor în aplicare. În mod similar, deficitul de apă afectează atât refacerea hidrologică, cât și reabilitarea solului în regiuni aride precum Marea Mediterană, subminând eforturile de refacere a vegetației și de stabilizare a solului.

Multe strategii de refacere pot aduce beneficii biodiversității. Abordările precum regenerarea naturală, regenerarea asistată, reîmpădurirea cu specii indigene și plantarea mixtă promovează diverse habitate și servicii ecosistemice, cum ar fi polenizarea și controlul dăunătorilor, acordând prioritate florei și faunei indigene. În mod similar, strategii precum restaurarea hidrologică și gestionarea incendiilor sau reabilitarea solului construiesc împreună rezistența la schimbările climatice prin stabilizarea ciclurilor apei, reducerea riscurilor de incendiu și sechestrarea carbonului.

Mulți factori influențează costul proiectelor de restaurare. Condițiile specifice sitului, cum ar fi calitatea solului, topografia și nivelul de degradare, joacă un rol esențial în determinarea tipului și intensității adecvate ale eforturilor de refacere. De exemplu, siturile cu sol grav erodat ar putea necesita modificări costisitoare ale solului. "Productivitateascăzută" sau "accesuldificil", cum ar fi pantele abrupte, pot descuraja investițiile private și pot crește cheltuielile de restaurare. Alegerea metodelor de restaurare afectează, de asemenea, în mod semnificativ costurile. Restaurarea activă, care implică plantarea sau însămânțarea, este, în general, mai costisitoare decât restaurarea pasivă, care se bazează pe regenerarea naturală. Restaurarea activă oferă un control mai mare, dar necesită cheltuieli legate de muncă, materiale și întreținere. Anumite tehnici de plantare pot ajuta copacii să depășească condițiile uscate dure, cum ar fi sistemele de brazde sau plantarea subterană, ceea ce crește costurile de refacere (Stavi et al, 2021).

Amploarea și domeniul de aplicare al refacerii sunt, de asemenea, importante, proiectele mai mari beneficiind adesea de economii de scară, dar necesitând investiții inițiale substanțiale. Disponibilitatea resurselor, inclusiv semințele, materialele de plantare și forța de muncă calificată, are un impact direct asupra costurilor (Leverkus et al, 2021). Aprovizionarea cu semințe autohtone poate fi deosebit de dificilă și costisitoare (Agüero et al., 2023).

Proiectul de cercetare al Uniunii Europene Orizont 2020 (Superb)s-a axat pe finanțarea durabilă pentru refacerea pădurilor (Bullet al. 2024)și a recunoscut diverse oportunități de finanțare pentru sprijinirea inițiativelor de refacere a pădurilor. Printre acestea se numără finanțarea publică, prin granturi și investiții guvernamentale și investiții din sectorul privat, impulsionate de întreprinderi care caută resurse durabile sau valori sporite ale activelor.  Sunt disponibile, de asemenea, granturi și sprijin, de exemplu prin intermediul Institutului Forestier European, care se axează adesea pe inițiative comunitare și pe refacere.

Sistemele de plată pentru serviciile ecosistemice oferă stimulente financiare pentru punerea în aplicare a unor practici care îmbunătățesc serviciile ecosistemice, cum ar fi sechestrarea carbonului sau îmbunătățirea calității apei. Programele de compensare a emisiilor de dioxid de carbon permit persoanelor fizice sau întreprinderilor să investească în proiecte de sechestrare a carbonului, cum ar fi refacerea pădurilor, pentru a-și compensa emisiile. Compensarea biodiversității, deși controversată, poate finanța refacerea pentru a compensa impactul asupra dezvoltării. Abordările de finanțare mixtă combină fonduri publice și private pentru a sprijini inițiative de refacere la scară mai largă sau mai complexe (Bull et al., 2024). Sistemele de certificare forestieră promovează gestionarea durabilă a pădurilor, inclusiv refacerea, oferind un stimulent bazat pe piață (Nichiforel et al., 2024).

 Directiva UE privind habitatele și Directiva privind păsările oferă o bază pentru protejarea și refacerea ecosistemelor forestiere, în special în cadrul rețelei Natura 2000, care acoperă aproape o treime din pădurile UE. Aceste directive impun readucerea habitatelor la un „stadiu de conservare favorabil”. Activitățile precum reîmpădurirea sau ajustările hidrologice trebuie să evite deteriorarea ecosistemelor protejate existente sau introducerea de specii alogene care ar putea perturba biodiversitatea locală.

Recent, Legea privind refacerea naturii a marcat o etapă importantă, vizând refacerea a cel puțin 20 % din zonele terestre și maritime degradate ale UE până în 2030, crescând progresiv la 90 % până în 2050. Aceasta pune accentul pe îmbunătățirea biodiversității și a rezilienței ecosistemelor în toate pădurile, indiferent dacă sunt protejate sau utilizate pentru producție. Această lege impune statelor membre să elaboreze planuri de refacere care să asigure că habitatele ating stări de conservare favorabile, echilibrând refacerea ecologică cu utilizarea durabilă.

Legislația UE promovează, de asemenea, practici de gestionare durabilă a pădurilor care previn degradarea în continuare și încurajează refacerea peisajelor forestiere degradate. Printre acestea se numără reglementările privind comerțul cu lemn și sistemele de certificare forestieră, cum ar fi CSF. Reglementările, cum ar fi Regulamentul UE privind asigurarea respectării legislației, guvernanța și schimburile comerciale în domeniul forestier (FLEGT)și Regulamentul UE privind produsele care nu implică defrișări, urmăresc să asigure aprovizionarea legală și durabilă cu produse din lemn, sprijinind astfel indirect eforturile de refacere în țările furnizoare.

Proprietatea asupra terenurilor joacă un rol esențial în refacerea pădurilor. În multe țări europene, o parte semnificativă a pădurilor se află în proprietate privată. Eforturile de restaurare necesită acorduri juridice cu proprietarii de terenuri, care să asigure participarea acestora, respectând în același timp drepturile de proprietate. Guvernele stimulează adesea refacerea prin subvenții sau facilități fiscale în cadrul politicii agricole comune (PAC) sau al altor sisteme naționale.

Refacerea pădurilor este un efort pe termen lung, care se întinde adesea pe ani sau chiar decenii înainte ca schimbările pozitive semnificative să devină evidente. Progresele măsurabile în ceea ce privește refacerea pădurilor necesită adesea un angajament prelungit. Timpul de punere în aplicare pentru refacerea pădurilor depinde de mai mulți factori, inclusiv de amploarea și tipul de degradare, de condițiile ecologice și de metoda utilizată. De exemplu, zonele cu eroziune severă a solului, pierderea bancurilor de semințe sau speciile invazive necesită intervenții mai intensive, necesită mai mult timp. Reîmpădurirea cu specii indigene și diversificarea prin plantări mixte necesită, în general, 20-50 de ani pentru a dezvolta ecosisteme forestiere mature. În timp ce plantarea copacilor poate stabili vegetația în câțiva ani, este nevoie de decenii pentru ca biodiversitatea, funcțiile ecologice și complexitatea structurală să se recupereze pe deplin.

Factorii ecologici, cum ar fi clima, precipitațiile, fertilitatea solului și prezența surselor de semințe din apropiere influențează în mod semnificativ viteza de recuperare, cu condiții favorabile care accelerează creșterea și stabilizarea ecosistemelor. Abordarea restaurării joacă, de asemenea, un rol esențial: Metodele pasive, cum ar fi regenerarea naturală, depind de procesele naturale și durează mai mult, adesea durează între 10 și 50 de ani sau mai mult pentru a arăta progrese semnificative. Această metodă depinde în întregime de procesele naturale, cum ar fi dispersia semințelor și refacerea solului, care sunt influențate de condițiile de mediu și pot prelungi termenul de recuperare.

Tehnicile active, cum ar fi reîmpădurirea cu specii indigene sau reabilitarea solului, pot produce rezultate inițiale mai rapide, dar necesită încă decenii pentru a stabili pe deplin un ecosistem forestier matur. Adesea, rezultatele sunt notabile în termen de 3 până la 10 ani. Aceste eforturi se concentrează pe îmbunătățirea sănătății solului, retenția apei și controlul eroziunii, oferind o bază pentru refacerea ulterioară a pădurilor. Îmbunătățirile inițiale în structura și vegetația pădurilor pot fi evidente în termen de 5 până la 15 ani cu ajutorul regenerării naturale asistate (ANR); intervenții precum eliminarea speciilor invazive și protejarea arborilor tineri, accelerând procesele naturale de creștere.

Considerentele sociale și economice, cum ar fi finanțarea, implicarea părților interesate și cadrele de politică, pot avea un impact suplimentar asupra ritmului punerii în aplicare, fie facilitând progresele, fie introducând întârzieri.

Refacerea durabilă și rezilientă a pădurilor poate dura decenii sau secole dacă este pusă în aplicare în mod corect. Evenimentele extreme legate de schimbările climatice pot fi cel mai important factor care perturbă progresul eforturilor de refacere bine puse în aplicare.