Integrarea adaptării la schimbările climatice în amenajarea teritoriului

Amenajareateritoriului implică diferite autorități administrative care acționează la nivel local, subnațional sau național; toate acestea având competențe și responsabilități diferite. Nivelul național abordează, de obicei, problemele dintr-o „macroperspectivă”, având în vedere dezvoltarea întregii țări; nivelurile subnaționale promovează „meso-perspective”, cu accent pe aspectele regionale; iar nivelurile municipale au „microperspective”, axându-se în principal pe dezvoltarea comunităților din cadrul municipalității lor (GIZ, 2011). Când vine vorba de planificarea adaptării, aceste niveluri trebuie să fie aliniate, să se miște într-o direcție comună. Acest lucru ar putea fi dificil din cauza unor posibile viziuni și interese contradictorii. 

În plus, o planificare reușită necesită contribuții din partea unei game largi de actori și sectoare, cum ar fi agricultura, silvicultura, locuințele, transporturile, energia, mediul și, foarte adesea, persoanele fizice. După cum arată experiența anterioară, abordările convenționale (de sus în jos) de planificare au avut foarte puțin succes din cauza lipsei de dialog și coordonare - participarea a fost identificată ca fiind un factor-cheie pentru planificarea cu succes a utilizării terenurilor. Acesta acoperă comunicarea și cooperarea între toți actorii implicați. Participarea părților interesate ar trebui să asigure faptul că toți participanții își pot formula interesele și obiectivele într-un dialog, în timpul etapelor de concepere, planificare și punere în aplicare a procesului de planificare a utilizării terenurilor. Această formă de planificare pune accentul pe învățarea în comun de către și cu populația/părțile interesate locale sau regionale. Implicarea deplină a părților interesate este esențială pentru a defini o viziune viitoare, pentru a stabili priorități în ceea ce privește adaptarea la schimbările climatice și reducerea riscului de dezastre, pentru a evita/minima conflictele dintre sectoare și pentru a permite sinergii. 

Politicile și subvențiileUE influențează puternic schimbarea destinației terenurilor la scară regională. Este necesar un sprijin politic puternic în faza de planificare și este un factor-cheie pentru punerea în aplicare a măsurilor planificate. Implicarea adecvată a părților interesate este esențială pentru a asigura un proces de planificare transparent și partajat, care să conducă la măsuri spațiale convenite de comun acord. Cu toate acestea, interesele personale ale proprietarilor de terenuri pot acționa ca un factor limitativ în cazul în care aceștia nu sunt de acord cu modificările propuse ale destinației terenurilor. În plus, armonizarea planului de utilizare a terenurilor cu instrumentele de planificare și politicile sectoriale preexistente poate fi dificilă. Trebuie evitate viziunile și obiectivele contradictorii între diferitele instrumente, pentru a asigura o punere în aplicare fără probleme a planului. 

Lipsa unor date solide, incertitudinile legate de proiecțiile climatice, colaborarea eficace și schimbul de informații între diferiții actori implicați reprezintă factori comuni care limitează planificarea. 

Un plan de utilizare a terenurilor nu este un scop în sine, ci un instrument pentru realizarea unei utilizări utile și durabile a terenurilor. Prin urmare, nicio planificare a utilizării terenurilor nu ar trebui să înceapă fără o analiză și o discuție aprofundată a mijloacelor financiare și a surselor disponibile pentru punerea sa în aplicare. Fără această securitate, chiar și un plan bine stabilit va întâmpina în curând blocaje financiare și nu va fi posibilă punerea în aplicare a măsurilor prevăzute în plan. Prin urmare, problema esențială este de a corela planificarea cu întocmirea bugetului – sau chiar o mai bună întocmire a bugetului cu planificarea. 

Un alt aspect al succesului amenajării teritoriului depinde de capacitățile tuturor actorilor, în special ale agenției principale responsabile și ale instituțiilor și grupurilor care preiau responsabilitățile pentru punerea în aplicare a planului. Instituirea acestor capacități este adesea mai complicată decât se preconizase. Structurile descentralizate de amenajare a teritoriului există adesea în întreaga Europă, iar responsabilitățile sunt repartizate între diferite ierarhii. Capacitatea acestor structuri poate fi foarte diferită de la o instituție la alta, de la o țară la alta și de la o regiune la alta. Lipsa coordonării instituționale, personalul slab calificat, schimbările frecvente de personal, dezechilibrele dintre misiunile acceptate și capacitățile disponibile și orientarea către execuție, mai degrabă decât către planificare, sunt adesea factori limitativi pentru amenajarea teritoriului. 

Măsurile de amenajare ateritoriului reduc costurile daunelor prin excluderea anumitor activități din zonele de risc sau prin asigurarea condițiilor în care oanumită dezvoltarepoate fi permisă în aceste zone. Zuidplaspolder (Țările de Jos) a fost utilizat pentru un proiect dedezvoltare urbanăla scară largă: imunizarea zonei laschimbările climatice prin amenajarea teritoriuluia avut ca rezultat un raport costuri/beneficii mai bun decât măsurile unice de adaptare (deexemplu, locuințe rezistente la inundațiiși infrastructură adaptată) (Bruin, 2013). Studiile Other (deexemplu, Tröltsch, et al., 2012) indică faptul că o evaluarecost-beneficiu este dificil de realizat, inclusiv din cauza incertitudiniiridicate a proiecțiilor climatice. Un alt aspect care trebuie luatîn considerare este faptul că raportul beneficiu-cost al unei măsuride adaptarebazate pe spațiu poate depinde de perspective diferite, de exemplu conducând la beneficii pentru o anumită comunitate, dar,eventual,reducând valoarea anumitor proprietăți individuale. În Austria, de exemplu, zonele roșii (zone cu risc ridicat) care sunt definite în „planurile pentru zonele periculoase” stabilitela nivel municipal pentru a contracara efectele alunecărilor de teren și ale inundațiilor au fost reproiectate în unele cazuri pentru a face față noilor riscuri cauzate de schimbările climatice (deexemplu, Neustift im Stubaital). Acest lucru face construcția de case în aceste zone mai dificilă sau chiar imposibilă, ducând la o pierdere a valorii proprietății. 

Amenajarea teritoriului este afectată de punerea în aplicare a unei game largi de politici și directive ale UE, inclusiva Directivei privind politica agricolă comună, aDirectivei privindpăsările și a Directivei privind habitatele,a Directivei-cadru privind apa (DCA), a Directivei privind inundațiile,a politicii de gestionare integrată a zonelor costiere etc. Pe de altă parte, se preconizează, de asemenea, că măsurile planificate vor contribui în mod direct sau indirect la obiectivele acestor politici și directive. 

De exemplu, prin elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului, controlul dezvoltării și aplicarea tehnicilor și abordărilor de amenajare a teritoriului, amenajarea teritoriului poate contribui la punerea în aplicare cu succes a „măsurilor de bază” ale DCA și, prin urmare, poate contribui la încurajarea gestionării durabile și a protecției resurselor de apă dulce. Un alt exemplu este realizarea obiectivelor Natura 2000 în combinație cu obiectivele de dezvoltare prin amenajarea teritoriului (Simeonova et al. 2017). Acest lucru are un mare potențial de a reduce în mod eficace pierderea biodiversității și de a asigura conformitatea diferitelor evoluții sectoriale cu legislația privind natura. 

Timpul necesar pentru elaborareaunui plan de utilizare aterenuluieste variabil,în funcție de reglementările naționale, de tipologia planului specific avut în vedere și de scarapatială a acestuia. Timpul depinde, de asemenea, de procesul participativ care a fost instituit și de posibilele conflicte care apar între diferitele autorități și părți interesate implicate. Implementarea planului este, de asemenea, variabilă și necesită de obicei între 5 și 10 ani, cu revizuiri și actualizări periodice succesive. 

Adaptarea prin amenajarea teritoriului careintegreazăpe deplin schimbările climatice necesită o viziune pe termenlung și obiectivepe termen lung. Ar trebui avutăîn vedere revizuirea periodică a planurilorde utilizare a terenurilor(o dată la cinci până la zece ani), urmând o abordare flexibilă și adaptivă a amenajării teritoriului, pentru a permite integrareaprogreselor în materiede cunoștințe și revizuirea acțiunilor pe baza monitorizării măsurilor puse în aplicare treptat. Durata de viață a unui plan de utilizare a terenurilor este legată în mare măsurăde durata de viață a măsurilor planificate, care variază de la două sau trei decenii la peste 100 de ani, de exemplu pentru intervenții complexe care vizează protecția zonelor costiere sau schimbări profunde în alocarea utilizării terenurilor.