Îmbunătățirea capacității de retenție a apei în peisajul agricol

Caracteristicile peisajului și schimbările structurale în utilizarea terenurilor dintr-o zonă necesită cooperare și încredere între fermieri și alte părți interesate din zonă, cum ar fi locuitorii din împrejurimi,industriilelocale sau proprietarii de terenuri. În cazul în care este necesarăcrearea unor proiecte structurale mai mari, cum ar fi rezervoare saucăi de pășunat, acest lucru va necesita autorizații guvernamentale sau ale proprietarilor de terenuri. Opțiunile de stocare a apei ar putea, de asemenea,să aducă beneficii întreprinderilor locale sau locuitorilor șisă implice o investiție/colaborare regională sau municipală. 

În majoritatea cazurilor, acest tip de măsură este considerat promițător, deoarece proiectarea este adesea multifuncțională și, prin urmare, combină interese diferite (a se vedea secțiunea privind costurile și beneficiile). Punerea în aplicare a elementelor de peisaj este adesea pusă în aplicare în combinație cu zone-tampon sau coridoare de habitat care contribuie la biodiversitatea locală, la conectivitatea peisajului și la capacitatea de retenție a umidității solului. Amenajarea integrată a teritoriului, care încorporează în peisaj structuri de stocare a apei pe terenurile agricole, poate favoriza succesul inițiativei. 

Punerea în aplicare a acestei opțiuni necesită evaluări atente specifice sitului pentru a obține beneficiile preconizate. Caracteristicile solului și ale pantelor, tipurile de culturi și condițiile meteorologice locale trebuie luate în considerare înainte de punerea în aplicare a proiectelor de scurgere a apei și a deciziilor de amplasare pentru stocarea apei sau iazuri.  Microproiectarea măsurilor, care ia în considerare condițiile locale, cum ar fi locul în care se stabilesc noi caracteristici ale peisajului, este necesară deoarece riscul de efecte negative există dacă nu este conceput cu exactitate. Riscurile includ inundațiile sau fluxurile de apă neintenționate care ajung în zonele agricole sau în zonele locuite. Trebuie să se acorde atenție proiectării elementelor de peisaj pentru a se asigura că locul de stocare a apelor subterane este, de asemenea, sigur de aceste efecte în cazul în care are loc o supraîncărcare sau o scurgere sau o înghețare. În plus, în cazul în care opțiunea nu este pusă în aplicare în mod corect (fără o planificare adecvată și luând în considerare toate componentele ecosistemului), sunt posibile riscuri de deteriorare a culturilor agricole, în special în zonele plate sau predispuse la inundații, din cauza creării unor tabele de apă subterană mai mari. În anumite condiții (de exemplu, în apropierea mării sau a oceanului), unele dintre opțiunile propuse de retenție a apei pot afecta salinitatea, schimbând foarte drastic calitatea solului sau făcând pământul inadecvat pentru unele culturi, cu excepția cazului în care planurile de irigare sunt adaptate în mod corespunzător la noile forme hidrogeologice. Terasarea reduce scurgerile și crește infiltrarea apei, dar modificările regimului hidrologic pot avea un impact vizual semnificativ, spre deosebire de vegetația naturală înconjurătoare și de plantațiile tradiționale. 

La nivel mai larg, este necesară o compensare adecvată a proprietarilor de terenuri, iar proiectele trebuie să abordeze nu numai proiectarea și punerea în aplicare, ci și schimbarea comportamentală a utilizatorilor de terenuri. Această opțiune poate necesita investiții substanțiale, în funcție de opțiunea de retenție a apei aplicată. O problemă în ceea ce privește planificarea și punerea în aplicare este complexitatea guvernanței și a coordonării, întrucât, de obicei, pot fi implicate părți publice și private. Obținerea de sprijin din partea numeroaselor părți interesate implicate și planificarea investiției pot fi un factor limitativ. 

Dincolo de adaptarea la schimbările climatice împotriva inundațiilor și a secetei, punerea în aplicare a acestor măsuri aduce și alte beneficii. 

Printre beneficiile acestei adaptări se numără o mai bună retenție sau stocare a apei în perioadele de secetă; și atenuarea riscurilor de dezastre provocate de inundații, furnizarea de servicii ecosistemice albastre-verzi, reducerea nevoii de irigații și îmbunătățirea calității solului. Acestea din urmă, la rândul lor, sprijină biodiversitatea solului, sporesc prezența dușmanilor naturali, ajută la stocarea nutrienților și, în general, sprijină creșterea culturilor. 

Această măsură contribuie la mai multe politici ale UE (Natura 2000, politica agricolă comună, a se vedea secțiunea privind aspectele juridice de mai jos). Aceste opțiuni pot reduce, de asemenea, fluctuațiile producției agricole, sporind securitatea fermierilor și fiabilitatea producției alimentare. Producția agricolă poate crește, adesea în regiunile învecinate. 

Această opțiune este considerată, în general, foarte eficace, chiar dacă unele măsuri au costuri de intrare ridicate. De fapt, costurile sunt foarte variabile, în funcție de amploarea intervenției și de măsurile selectate. Eforturile și costurile de întreținere ar trebui, de asemenea, luate în considerare pentru planificarea eficientă pe termen lung a măsurilor. 

Un exemplu de evaluare cost-beneficiu a îmbunătățirii retenției apei integrate în peisaj poate fi găsit în studiul de caz Tamera water retention landscape pentru a restabili ciclul apei și a reduce vulnerabilitatea la secetă. 

Politica agricolă comună a UE poate promova această opțiune, care sprijină inițiativele de combatere a schimbărilor climatice și de gestionare durabilă a resurselor naturale, precum și de menținere a zonelor rurale și a peisajelor în întreaga UE.

În cadrul Strategiei UE privind infrastructura verde, se acordă mai multă atenție măsurilor care vizează îmbunătățirea funcționării proceselor și ecosistemelor naturale, astfel încât apa să se poată infiltra și stoca mai bine. Măsurile de retenție naturală a apei (NWRM) pot fi utilizate pentru a contribui la obiectivele Directivei-cadru a UE privind apa (DCA) și/sau ale Directivei UE privind inundațiile. De asemenea, s-ar putea solicita finanțare din Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune.

Măsurile de gestionare trebuie să se încadreze în contextul local specific și trebuie să fie conforme cu reglementările și planurile naționale și subnaționale (de exemplu, amenajarea teritoriului, siturile Natura 2000, planurile de gestionare a bazinelor hidrografice, planurile de gestionare a riscului de inundații).

Reutilizarea apei este încurajată la nivelul UE. Regulamentul privind reutilizarea apei [(UE)2020/741]stabilește cerințe de calitate a apei pentru reutilizarea în condiții de siguranță a apelor uzate urbane epurate în irigațiile agricole.

În funcție de tipul de elemente de peisaj puse în aplicare, intervalul de timp ar putea fi scurt (în cazul practicilor de conturare, eventual într-un singur sezon); cu toate acestea, având în vedere proiectele mai mari care implică stocarea apei, sistemele de drenare, regimurile de debit sau rezervoarele, implicarea mai multor părți interesate și necesitatea efectuării de cercetări în etapele de planificare, punerea în aplicare a acestora ar putea dura mai mulți ani, în funcție de costuri și de numărul de părți interesate implicate. 

Durata de viață poate fi de 20 de ani sau mai mult, în funcție de complexitatea managementului, capacitate și întreținere.