Îmbunătățirea capacității de retenție a apei în peisajul agricol

Caracteristicilepeisajului și schimbările structurale în utilizarea terenurilor dintr-o zonă necesită cooperare și încredere între fermieri și alte părți interesate din zonă, cum ar fi locuitorii din jur,industriilelocale sau proprietarii de terenuri. În cazul în care este necesarăcrearea unor proiecte structurale mai mari, cum ar fi rezervoarele saucăile dedepozitare, acest lucru va necesita autorizații din partea guvernului sau a proprietarilor de terenuri. Opțiunile de stocare a apei ar putea,de asemenea, să aducă beneficiiîntreprinderilorsau locuitorilor locali și să implice o investiție/colaborare regională sau municipală. 

În majoritatea cazurilor, acest tip de măsură este considerat promițător, deoarece proiectarea este adesea multifuncțională și, prin urmare, combină interese diferite (a se vedea secțiunea privind costurile și beneficiile). Punerea în aplicare a elementelor de peisaj este adesea pusă în aplicare în combinație cu zone tampon sau coridoare de habitate care contribuie la biodiversitatea locală, la conectivitatea peisajului și la capacitatea de retenție a umidității solului. Amenajarea spațială integrată a întregului teritoriu, care încorporează structuri de stocare a apei pe terenurile agricole în peisaj, poate favoriza succesul inițiativei. 

Punerea în aplicare a acestei opțiuni necesită evaluări atente specifice amplasamentului pentru a obține beneficiile preconizate. Caracteristicile solului și ale pantei, tipurile de culturi și condițiile meteorologice locale trebuie luate în considerare înainte de punerea în aplicare a proiectelor privind scurgerile de apă și a deciziilor de amplasare pentru stocarea apei sau iazuri.  Este necesară o microconcepere a măsurilor, care să ia în considerare condițiile locale, cum ar fi locul în care se pot stabili noi caracteristici ale peisajului, deoarece există riscul unor efecte negative dacă nu sunt concepute cu precizie. Printre riscuri se numără inundațiile sau fluxurile de apă neintenționate care ajung în zone agricole sau în zone locuite. Trebuie să se acorde atenție proiectării elementelor de peisaj pentru a se asigura că amplasarea stocării apelor subterane este, de asemenea, sigură de aceste efecte în cazul în care are loc o supraîncărcare sau o scurgere sau o înghețare. În plus, dacă opțiunea nu este pusă în aplicare în mod corect (fără o planificare adecvată și fără a lua în considerare toate componentele ecosistemului), sunt posibile riscuri de deteriorare a culturilor agricole, în special în zonele plate sau predispuse la inundații, din cauza creării unor pânze freatice mai înalte. În anumite condiții (de exemplu, în apropierea mării sau a oceanului), unele dintre opțiunile propuse de retenție a apei pot afecta salinitatea, modificând foarte drastic calitatea solului sau făcând pământul inadecvat pentru anumite culturi, cu excepția cazului în care planurile de irigare sunt adaptate în mod corespunzător la noile forme hidrogeologice. Terasarea reduce scurgerile și crește infiltrarea apei, dar modificările regimului hidrologic pot avea un impact vizual semnificativ, spre deosebire de vegetația naturală înconjurătoare și de plantațiile tradiționale. 

La nivel mai larg, este necesară o compensație adecvată din partea proprietarilor de terenuri, iar proiectele trebuie să abordeze nu numai proiectarea și punerea în aplicare, ci și schimbarea comportamentală a utilizatorilor de terenuri. Această opțiune poate necesita investiții substanțiale, în funcție de opțiunea de retenție a apei aplicată. O problemă în ceea ce privește planificarea și punerea în aplicare este complexitatea guvernanței și a coordonării, deoarece, de obicei, pot fi implicate părți private și publice. Obținerea de sprijin din partea numeroaselor părți interesate implicate și planificarea investiției pot fi un factor limitativ. 

Dincolo de adaptarea la schimbările climatice împotriva inundațiilor și a secetei, punerea în aplicare a acesteia aduce și alte beneficii. 

Printre beneficiile acestei adaptări se numără o mai bună retenție sau stocare a apei în perioadele de secetă; și atenuarea riscurilor de dezastre provocate de inundații, furnizarea de servicii ecosistemice albastre-verzi, reducerea nevoii de irigații și îmbunătățirea calității solului. Acestea din urmă, la rândul lor, susțin biodiversitatea solului, sporesc prezența dușmanilor naturali, ajută la stocarea nutrienților și, în general, sprijină creșterea culturilor. 

Această măsură contribuie la mai multe politici ale UE (Natura 2000, Politica agricolă comună, a se vedea secțiunea privind aspectele juridice de mai jos). Aceste opțiuni pot reduce, de asemenea, fluctuațiile producției agricole, aducând securitatea fermierilor și sporind fiabilitatea producției alimentare. Producția agricolă poate crește, adesea în regiunile învecinate. 

Această opțiune este considerată, în general, foarte eficientă, chiar dacă unele măsuri au costuri de intrare ridicate. De fapt, costurile sunt foarte variabile, în funcție de amploarea intervenției și de măsurile selectate. Eforturile și costurile de întreținere ar trebui, de asemenea, luate în considerare pentru planificarea eficientă pe termen lung a măsurilor. 

Un exemplu de evaluare cost-beneficiu a îmbunătățirii retenției de apă integrată în peisaj poate fi găsit în studiul de caz Tamera water retention landscape to restore the water cycle and reduce vulnerability to droughts. 

Politica agricolă comună aUE poate promova această opțiune, care sprijină inițiativele de combatere a schimbărilor climatice și de gestionare durabilă a resurselor naturale, precum și de menținere a zonelor rurale și a peisajelor din întreaga UE. 

În cadrulStrategiei UE privind infrastructura verde , se acordă mai multă atenție măsurilor care vizează îmbunătățirea funcționării proceselor naturale și a ecosistemelor, astfel încât apa să se poată infiltra și stoca mai bine. Măsurilede retenție naturală a apei pot fiutilizate pentru a contribui la obiectivele Directivei-cadru a UE privind apa (DCA) și/sau aleDirectivei UE privindinundațiile. De asemenea, s-ar putea solicita finanțare din Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune. 

Măsurile de gestionare trebuie să se încadreze în contextul local specific și trebuie să respecte reglementările și planurile naționale și subnaționale (de exemplu, amenajarea teritoriului, siturile Natura 2000,planurile de gestionare a bazinelor hidrografice, planurile de gestionare a riscului de inundații).

În funcție de tipul de elemente de peisaj puse în aplicare, intervalul de timp ar putea fi scurt (în cazul practicilor de conturare, eventual într-un singur sezon); cu toate acestea, cu proiecte mai mari care implică stocarea apei, sisteme de drenaj, regimuri de debit sau rezervoare, mai multe părți interesate implicate și cercetări care trebuie efectuate în etapele de planificare, punerea în aplicare a acestora ar putea dura mai mulți ani, în funcție de costuri și de numărul părților interesate implicate. 

Durata de viață poate fi de 20 de ani sau mai mult, în funcție de complexitatea gestionării, de capacitate și deîntreținere.