Îmbunătățirea conectivității funcționale a rețelelor ecologice

Ecosistemele și biodiversitatea au fost mult timp puse în pericol de numeroși factori, cum ar fi modificarea habitatelor din cauza schimbărilor în utilizarea terenurilor, pierderea habitatelor din cauza diferitelor activități umane, fragmentarea habitatelor, de exemplu din cauza rutelor de trafic etc. Schimbările climatice reprezintă un factor esențial care adaugă o presiune suplimentară asupra habitatelor și a biodiversității. Fiecare organism are anumite cerințe în ceea ce privește condițiile climatice. Acest lucru se reflectă în distribuția globală a speciilor. Temperaturile în creștere și condițiile de precipitații în schimbare, precum și apariția din ce în ce mai frecventă a unor evenimente extreme implică faptul că organismele trebuie fie să se adapteze, fie să se mute în noi habitate pentru a funcționa. Se preconizează că modificarea limitelor zonei va modifica numărul de specii și compoziția speciilor în biocenoză și biotopuri.

Conectivitatea ecologică este un factor determinant pentru supraviețuirea și migrația speciilor și pentru potențialul de adaptare al populațiilor. Promovarea conectivității ecologice este o opțiune importantă pentru a permite procese dinamice de adaptare în ecosisteme și, astfel, pentru a combate declinul biodiversității și pentru a conserva serviciile ecosistemice, în special având în vedere condițiile climatice în schimbare. În plus, ecosistemele sănătoase oferă numeroase bunuri și servicii care sunt vitale pentru societatea umană. Aceste servicii sunt deosebit de relevante pentru abordările ecosistemice privind adaptarea la schimbările climatice și reducerea riscurilor de dezastre, de exemplu asigurarea protecției împotriva inundațiilor, avalanșelor și a altor pericole legate de climă, prevenirea eroziunii solului sau a zonelor costiere și reglementarea climei (micro) (servicii de reglementare).

Conservarea diversității biologice și îmbunătățirea serviciilor ecosistemice trebuie să depășească abordarea zonelor protejate statice. Este necesară o îmbunătățire a continuumului ecologic pentru a atenua efectul schimbării destinației terenurilor și al schimbărilor climatice. Într-adevăr, pierderea persistentă a habitatelor naturale duce la fragmentare și, în continuare, la „patchitatea” peisajului și la izolarea cu „insule” distincte ale habitatului. Aceste insule de habitat își pierd funcționalitatea ecologică, procesele ecologice esențiale nu mai pot avea loc, iar migrarea către alte habitate nu mai este posibilă.

Natura 2000 a UE, bazată din punct de vedere juridic pe Directiva privind păsările și Directiva privind habitatele, sprijină crearea unei rețele de situri de conservare a naturii între toate statele membre. Aceste zone protejate și de mare valoare naturală pot oferi o bază inițială importantă pentru menținerea funcționalității ecologice. Pentru a promova conectivitatea funcțională și o rețea ecologică la nivelul întregii zone, sunt necesare, de asemenea, coridoare ecologice între zonele protejate, chiar și la nivel transnațional și macroregional. În acest sens, sunt necesare, de asemenea, măsuri generice privind habitatele la nivelul întregului mediu. Acestea includ politici și măsuri de utilizare durabilă a terenurilor (de exemplu, conservarea elementelor de peisaj, agricultura ecologică și gestionarea ecologică a terenurilor), mecanisme de finanțare și reglementări și politici de planificare.

Strategia UE privind infrastructurile ecologice urmărește obiectivul unei rețele planificate strategic de zone naturale și seminaturale, sprijinind conservarea biodiversității, îmbunătățind condițiile de mediu și furnizând servicii ecosistemice esențiale. Infrastructura verde include situri de conservare, pietre de temelie și elemente de rețea, dar și culoare verzi, coridoare pentru fauna sălbatică și alte spații verzi și structuri ecotehnice care permit atenuarea efectelor negative ale fragmentării. Această abordare de planificare strategică a infrastructurii verzi poate aduce o contribuție importantă la îmbunătățirea conectivității funcționale a ecosistemelor și a rețelelor ecologice.

O serie de opțiuni de adaptare sunt strâns legate de planificarea și punerea în aplicare a infrastructurii verzi. Conectivitatea ecologică este esențială pentru îmbunătățirea capacității de adaptare a speciilor de plante și animale, consolidând reziliența ecosistemelor. În același timp, prin conservarea serviciilor ecosistemice, o conectivitate ecologică și funcțională îmbunătățită poate contribui la alte forme de adaptare care sunt, de asemenea, relevante pentru oameni, de exemplu prin agrosilvicultură, refacerea râurilor și a zonelor inundabile sau gestionarea adaptativă a habitatelor naturale. Atât impactul schimbărilor climatice rapide asupra biodiversității, cât și semnificația serviciilor ecosistemice pentru adaptarea durabilă la schimbările climatice arată cât de importantă este îmbunătățirea rețelelor ecologice ca măsură de adaptare.

Sprijinirea conectivității ecologice și punerea în aplicare a abordării infrastructurii verzi în procesul de dezvoltare a peisajului ar trebui să se bazeze pe implicarea părților interesate de la nivel regional și local, pentru a spori gradul de acceptare și pentru a adapta măsurile la condițiile locale (sociale, politice, economice și naturale). Printre principalele părți interesate se numără proprietarii de terenuri și reprezentanții sectoarelor direct afectate, cum ar fi agricultura, silvicultura, amenajarea teritoriului, turismul și conservarea naturii, precum și părțile interesate din alte sectoare afectate indirect de gestionarea habitatelor și a resurselor naturale.

Condițiile-cadru economice, sociale și politice joacă un rol major în amenajarea teritoriului și a teritoriului. Acest lucru face ca promovarea și luarea în considerare a abordărilor dinamice de conservare și planificare a naturii (cum ar fi infrastructura verde) să fie adesea complexe și dificile. Conflictele privind utilizarea terenurilor între diferite sectoare (cum ar fi agricultura, silvicultura, turismul, energiile regenerabile, transporturile, industria etc.) și conservarea naturii pot acționa ca factori limitativi relevanți la nivel local. În plus, diferitele abordări în materie de gestionare și planificare a utilizării terenurilor, precum și neacceptarea importanței rețelelor ecologice (dincolo de zonele protejate) pot fi factori limitativi relevanți.

Pe de altă parte, îmbunătățirea conectivității ecologice oferă o gamă largă de beneficii conexe, asigurând servicii ecosistemice relevante din punct de vedere social la costuri economice relativ scăzute.

Îmbunătățirea conectivității ecologice implică conceperea și punerea în aplicare a unor măsuri de utilizare a terenurilor și a unor infrastructuri verzi, care sunt foarte specifice la nivel local. Costurile depind în mod semnificativ de măsura specifică adoptată și de condițiile locale și sunt dificil de generalizat. O conectivitate ecologică îmbunătățită oferă o gamă largă de beneficii, inclusiv cele relevante pentru adaptarea la schimbările climatice (bazată pe ecosisteme), care, în multe cazuri, sunt mai mari decât costurile. De exemplu, protecția împotriva inundațiilor prin refacerea zonelor inundabile și a habitatelor fluviale poate fi promovată pentru a îmbunătăți în comun adaptarea la inundații și conservarea naturii, fiind, în diverse cazuri, mai ieftină decât adoptarea unor soluții tehnice (cum ar fi barajele), în special pe termen lung. În plus, aceste măsuri de infrastructură verde (și albastră) bazate pe ecosisteme oferă alte beneficii conexe pe lângă protecția împotriva inundațiilor, cum ar fi o funcție recreativă și conservarea apei în scopuri agricole.

La nivelul UE, abordarea care vizează îmbunătățirea rețelelor ecologice și a conectivității funcționale a habitatelor este sprijinită și chiar determinată de un set articulat de politici și directive, care includ în principal:

• Directivele „Păsări” și „Habitate”, care sprijină din punct de vedere juridic rețeaua Natura 2000, construind o bază solidă pentru îmbunătățirea conectivității ecologice.
• Strategia privind biodiversitatea, subliniind importanța conectivității ecologice.
• Strategia privind infrastructura verde, care sprijină adoptarea unor abordări de panoramare care depășesc zonele protejate și care vizează îmbunătățirea conectivității ecologice prin măsuri verzi.

Proiectarea și punerea în aplicare a intervenției care vizează îmbunătățirea rețelelor ecologice reprezintă o activitate continuă. De obicei, este nevoie de 5-10 ani, deși timpul de punere în aplicare este puternic influențat de amploarea aplicării (locală, subnațională, națională sau transnațională a evenimentului) și de caracteristicile specifice ale zonei avute în vedere.

Durata de viață depinde în mare măsură de schimbările de utilizare a terenurilor și de schimbarea politicii de protecție a naturii; prin urmare, este necesară o abordare adaptivă a unei rețele ecologice îmbunătățite.