Îmbunătățirea conectivității funcționale a rețelelor ecologice

Ecosistemele și biodiversitatea au fost mult timp puse în pericol de numeroși factori, cum ar fi modificarea habitatelor din cauza schimbărilor în utilizarea terenurilor, pierderea habitatelor din cauza diferitelor activități umane, fragmentarea habitatelor, de exemplu din cauza rutelor de trafic etc. Schimbările climatice reprezintă un factor esențial care adaugă o presiune suplimentară asupra habitatelor și a biodiversității. Fiecare organism are anumite cerințe în ceea ce privește condițiile climatice. Acest lucru se reflectă în distribuția globală a speciilor. Temperaturile în creștere și condițiile de precipitații în schimbare, precum și frecvența crescută a evenimentelor extreme implică faptul că organismele trebuie fie să se adapteze, fie să se mute în noi habitate pentru a funcționa. Se preconizează că modificarea limitelor zonei va modifica numărul de specii și compoziția speciilor în biocenoză și biotopi.

Conectivitatea ecologică este un factor determinant pentru supraviețuirea și migrația speciilor și pentru potențialul de adaptare al populațiilor. Promovarea conectivității ecologice este o opțiune importantă pentru a permite procese dinamice de adaptare în ecosisteme și, astfel, pentru a combate declinul biodiversității și a conserva serviciile ecosistemice, în special având în vedere condițiile climatice în schimbare. În plus, ecosistemele sănătoase oferă numeroase bunuri și servicii care sunt vitale pentru societatea umană. Aceste servicii sunt deosebit de relevante pentru abordările ecosistemice pentru adaptarea la schimbările climatice și reducerea riscurilor de dezastre, de exemplu asigurarea protecției împotriva inundațiilor, a avalanșelor și a altor pericole legate de climă, prevenirea eroziunii solului sau a zonelor costiere și reglementarea (micro)climei (servicii de reglementare).

Conservarea diversității biologice și îmbunătățirea serviciilor ecosistemice trebuie să depășească abordarea zonelor protejate statice. Este necesară o îmbunătățire a continuumului ecologic pentru a atenua efectul schimbării destinației terenurilor și al schimbărilor climatice. Într-adevăr, pierderea persistentă a habitatelor naturale duce la fragmentare și, în continuare, la „patchitatea” peisajului și la izolarea cu „insule” de habitat distincte. Aceste insule de habitat își pierd funcționalitatea ecologică, procesele ecologice esențiale nu mai pot avea loc, iar migrarea către alte habitate nu mai este posibilă.

Natura 2000 a UE, bazată din punct de vedere juridic pe Directiva privind păsările și pe Directiva privind habitatele, sprijină crearea unei rețele de situri de conservare a naturii între toate statele membre. Aceste zone protejate și de mare valoare naturală pot oferi o bază inițială importantă în susținerea funcționalității ecologice. Pentru a promova conectivitatea funcțională și o rețea ecologică la nivelul întregii zone, sunt necesare, de asemenea, coridoare ecologice între zonele protejate, chiar și la nivel transnațional și macroregional. În acest sens, sunt necesare, de asemenea, măsuri generice privind habitatele în întregul mediu. Acestea includ politici și măsuri durabile de utilizare a terenurilor (de exemplu, conservarea elementelor de peisaj, agricultura ecologică și gestionarea ecologică a terenurilor), mecanisme de finanțare și reglementări și politici de planificare.

Strategia UE privind infrastructurile ecologice urmărește obiectivul unei rețele planificate strategic de zone naturale și seminaturale, sprijinind conservarea biodiversității, îmbunătățind condițiile de mediu și furnizând servicii ecosistemice esențiale. Infrastructura verde include situri de conservare, puncte de trecere și elemente de rețea, dar și căi verzi, coridoare pentru fauna sălbatică și alte spații verzi și structuri ecotehnice care permit atenuarea efectelor negative ale fragmentării. Această abordare de planificare strategică a infrastructurii verzi poate avea o contribuție importantă la îmbunătățirea conectivității funcționale a ecosistemelor și a rețelelor ecologice.

O serie de opțiuni de adaptare sunt strâns legate de planificarea și punerea în aplicare a infrastructurii verzi. Conectivitatea ecologică este esențială pentru îmbunătățirea capacității de adaptare a speciilor de plante și animale, consolidând reziliența ecosistemelor. În același timp, prin conservarea serviciilor ecosistemice, o conectivitate ecologică și funcțională îmbunătățită poate contribui la alte forme de adaptare care sunt relevante și pentru oameni, de exemplu prin agrosilvicultură, refacerea râurilor și a zonelor inundabile sau gestionarea adaptivă a habitatelor naturale. Atât impactul schimbărilor climatice rapide asupra biodiversității, cât și semnificația serviciilor ecosistemice pentru adaptarea durabilă la schimbările climatice arată cât de importantă este îmbunătățirea rețelelor ecologice ca măsură de adaptare.