Gestionarea adaptivă a resurselor naturale

Biodiversitatea oferă o gamă largă de servicii ecosistemice (furnizare, reglementare și întreținere, servicii culturale) care sunt esențiale pentru bunăstarea umană. Printre altele, aceste servicii joacă un rol important în reglementarea climei, aducând astfel o contribuție esențială la atenuarea schimbărilor climatice și la adaptarea la acestea. Cu toate acestea, activitățile umane sunt responsabile de creșterea presiunilor și a impactului asupra biodiversității și ecosistemelor și se preconizează că schimbările climatice vor intensifica masiv aceste amenințări, conducând la:

• modificări ale abundenței și distribuției speciilor, inclusiv ca urmare a modificării și pierderii habitatelor (de exemplu, din cauza creșterii nivelului mării);
• modificări ale fenologiei care pot duce la pierderea sincroniei între specii;
• modificări ale componenței comunității (modificări ale tipurilor și abundenței speciilor dintr-un ecosistem din cauza capacității lor variabile de a se adapta la condițiile schimbătoare cauzate de schimbările climatice);
• modificări ale proceselor, funcțiilor și serviciilor ecosistemice;

Conservarea biodiversității și menținerea capacității naturii de a furniza bunuri și servicii reprezintă o prioritate globală. Având în vedere interconectarea biodiversității, a ecosistemelor și a schimbărilor climatice, abordarea impactului acestora într-un mod holistic este esențială pentru o conservare eficace. Un aspect esențial este adoptarea unei abordări ecosistemice a adaptării la schimbările climatice și integrarea soluțiilor bazate pe natură în politicile de dezvoltare și conservare.

Ecosistemele reziliente și serviciile conexe acestora depind de interacțiunile complexe dintre specii și mediu. Aceste interacțiuni sunt foarte dinamice și implică adesea procese neliniare. Gestionarea biodiversității și a habitatelor necesită, de asemenea, luarea în considerare a diverșilor factori de influență, cum ar fi impactul potențial asupra climei, evoluția presiunilor socioeconomice și incertitudinile asociate acestora. Această trecere de la o perspectivă de conservare statică la o abordare de gestionare adaptivă este subliniată în „Orientările privind schimbările climatice și Natura 2000”. Rețeaua Natura 2000, care include peste 27 000 de situri și peste 1 milion de km ², subliniază importanța gestionării adaptive a habitatelor naturale pentru aceste zone protejate și pentru teritoriul din care fac parte.

Gestionarea adaptivă a ecosistemelor și a sistemelor socioecologice este un proces iterativ care combină acțiunile de gestionare cu monitorizarea specifică. Această abordare de învățare continuă urmărește să consolideze capacitatea de adaptare a habitatelor afectate și a speciilor de plante și animale pe cale de dispariție. În contextul schimbărilor climatice, gestionarea adaptivă implică: (i) analiza cunoștințelor privind impactul potențial asupra climei și incertitudinea asociată, (ii) conceperea de acțiuni pentru a face față unui astfel de impact, (iii) monitorizarea speciilor, a habitatelor, a serviciilor ecosistemice și a proceselor sensibile la schimbările climatice pentru a evalua eficacitatea gestionării și (iv) reproiectarea și punerea în aplicare a unor acțiuni de gestionare îmbunătățite (sau noi). Pentru o gestionare adaptativă eficace a sistemelor naturale în condiții de schimbări climatice, se iau în considerare următoarele strategii:

• Înțelegerea proceselor naturale: Înțelegeți că procesele naturale sunt dinamice și că se așteaptă ca speciile să reacționeze individual la efectele schimbărilor climatice. Astfel, gestionarea habitatelor trebuie să fie flexibilă, adaptabilă și specifică.
• Adaptarea priorităților în materie de conservare: Răspundeți la schimbarea priorităților de conservare (din cauza schimbărilor climatice) și învățați din experiențele de la nivel local, regional, național și internațional prin adaptarea obiectivelor, mecanismelor și planurilor de conservare.
• Gestionarea adaptivă generală: Integrarea principiilor gestionării adaptive a habitatelor naturale în cadrul altor planuri de gestionare și strategii de utilizare a terenurilor. Acest lucru va permite sau va sprijini dezvoltarea naturală a ecosistemelor reziliente la schimbările climatice și va promova serviciile pe care acestea le pot furniza și în perspectiva adaptării la schimbările climatice.
• Implicarea părților interesate: Implicarea părților interesate relevante pentru a ilustra și a discuta consecințele diferitelor opțiuni de gestionare pentru specii și ecosisteme, evidențiind, de asemenea, efectele asupra serviciilor ecosistemice. O implicare timpurie și transparentă a părților interesate poate spori acceptarea acțiunilor de gestionare adaptivă pentru habitatele naturale, care pot crea unele limitări, cum ar fi restricționarea pescuitului, refacerea pădurilor sau modificări ale gestionării pășunilor montane (de exemplu, modificări ale timpului de cosit).
• Rezultatele monitorizării: Stabilirea unei monitorizări specifice a impactului schimbărilor climatice asupra biodiversității și a serviciilor ecosistemice (de exemplu, evaluarea abundenței speciilor, a proceselor de migrație, a schimbărilor fenologice etc.) și integrarea rezultatelor monitorizării în procesele de gestionare pentru a îmbunătăți în permanență deciziile.

Printre acțiunile recunoscute în mod obișnuit pentru gestionarea adaptivă a habitatelor naturale se numără:

• Consolidarea rețelelor ecologice pentru conservare. O rețea ecologică pentru conservare (a se vedea opțiunea de adaptare Climate-ADAPT „Îmbunătățirea conectivității funcționale a rețelelor ecologice”) este un sistem de habitate de bază conectate prin coridoare ecologice, stabilite și refăcute după cum este necesar, pentru a conserva biodiversitatea în ecosisteme fragmentate (Seria nr. 30 de orientări ale UICN privind cele mai bune practici pentru zonele protejate). Acest lucru este deosebit de important, deoarece schimbările climatice pot determina speciile să migreze în căutarea unor habitate adecvate pentru supraviețuire. Rețelele ecologice pot fi îmbunătățite prin extinderea, refacerea, conectarea și conservarea habitatelor de bază împotriva amenințărilor actuale și viitoare. Instituirea și gestionarea zonelor protejate, împreună cu alte măsuri eficace de conservare bazate pe zone (OCDE), joacă un rol esențial în conservarea rețelelor ecologice prin protejarea ecosistemelor vulnerabile la presiuni multiple, inclusiv la schimbările climatice. Ele contribuie, de asemenea, la protejarea ecosistemelor care pot atenua în mod natural impactul specific al schimbărilor climatice. De exemplu, în mediile marine și costiere, refacerea și conservarea ierbii de mare, a mlaștinilor sărate, a coralilor și a mangrovelor este relevantă pentru combaterea eroziunii și pentru atenuarea energiei valurilor care intră. Infrastructura verde și albastră sprijină îmbunătățirea conectivității ecosistemelor, în special în zonele urbane și suburbane.

• Identificarea și protejarea caracteristicilor ecologice esențiale pentru refacerea ecosistemelor. Protecția caracteristicilor ecologice esențiale necesită o abordare bazată pe peisaj pentru gestionarea caracteristicilor structurale ale habitatelor (de exemplu, etapele serale ale pădurilor), a habitatelor critice (de exemplu, siturile de reproducere a peștilor) și a speciilor care joacă roluri funcționale importante (Thurman et al 2024). Caracteristicile ecologice esențiale se pot referi la o specie sau la o comunitate (de exemplu, un prădător care are impact asupra unei biomase mari sau asupra unui număr mare de specii) sau la un tip de habitat important (de exemplu, care sprijină productivitatea ridicată sau agregarea animalelor de cuibărit sau de reproducție).
• Identificarea și protejarea refugiaților din cauza schimbărilor climatice . Schimbările climatice Refugia sunt zone caracterizate de condiții climatice și de mediu locale stabile care persistă în timp, în pofida schimbărilor la scară regională și globală (Ashcroft et al., 2012). Deși metodele de identificare a refugiilor marine sunt încă în evoluție, acestea se bazează, de regulă, pe date climatice, pe informații topografice și pe prezența populațiilor de specii relicte care au fost încă o dată distribuite pe scară largă (Seria nr. 24 de orientări ale UICN privind cele mai bune practici pentru zonele protejate). În Marea Mediterană, cercetătorii greci au elaborat o metodă de identificare a refugiilor, bazată pe stabilitatea climatică la scară largă și pe variabilitatea climatică la scară mică în cadrul peisajelor (Doxa et al., 2022, Science for Environment Policy news article).

• Susținerea fluxului genetic: Promovarea diversității genetice poate fi vitală pentru consolidarea capacității de adaptare a speciilor, în special atunci când se ia în considerare translocarea speciilor (introducere, reintroducere sau repopulare) și/sau conservarea ex situ. Cu toate acestea, translocarea speciilor ar trebui evaluată cu atenție pe baza riscurilor pe termen lung, a acceptării sociale și a constrângerilor juridice.

Instituirea unui program cuprinzător de monitorizare este esențială pentru a urmări eficacitatea și impactul potențial al unor astfel de măsuri.

Conservarea biodiversității și a serviciilor ecosistemice nu poate fi realizată fără implicarea pe scară largă a societății în ansamblu. Prin urmare, ar trebui să se pună un accent substanțial pe cooperarea dintre autoritățile locale de planificare, proprietarii de terenuri, ONG-uri, comunitățile locale și alte părți interesate pentru a încuraja planificarea, stabilirea și menținerea măsurilor de gestionare adaptivă, inclusiv crearea de rețele ecologice.

Există multe provocări implicate în alegerea abordărilor de conservare care iau în considerare managementul adaptiv. Una dintre principalele provocări legate de proces se datorează faptului că gestionarea adaptivă este o abordare care integrează riscurile și incertitudinile (de exemplu, din cauza impactului schimbărilor climatice, a schimbării destinației terenurilor etc.), făcând gestionarea și deciziile mai complexe și, prin urmare, necesitând un angajament clar față de flexibilitate și deschidere pentru procesele de învățare pe termen lung. Din punct de vedere practic, una dintre principalele provocări se datorează faptului că o mare parte a terenurilor se află în proprietate privată, iar habitatele naturale sunt deja foarte fragmentate și expuse mai multor presiuni, ceea ce limitează punerea în aplicare deplină a unora dintre elementele-cheie ale gestionării adaptive (de exemplu, cele legate de posibila extindere a habitatelor și de libera circulație a speciilor).

Succesul punerii în aplicare a gestionării adaptive a habitatelor naturale poate fi îmbunătățit prin:

• punerea în aplicare a unor acțiuni fără regrete, abordând întreaga gamă de impacturi probabile;
• consolidarea sensibilizării cu privire la valoarea ridicată a ecosistemelor reziliente și a serviciilor acestora, inclusiv în ceea ce privește îmbunătățirea adaptării la schimbările climatice;
• integrarea adaptării în toate sectoarele relevante (de exemplu, gestionarea riscului de apă și de inundații, agricultură, silvicultură, planificare urbană), utilizând potențialul abordărilor de adaptare bazate pe ecosisteme;
• promovarea parteneriatelor între sectorul public și cel privat;
• Implicarea tuturor părților interesate relevante, inclusiv a comunităților locale și a ONG-urilor.

Costurile pot varia foarte mult în funcție de măsurile efective puse în aplicare. Acestea pot include: (1) costurile pentru efectuarea de studii privind scenariile climatice, impactul schimbărilor climatice și vulnerabilitățile în materie de biodiversitate, (2) costurile pentru definirea soluțiilor și planificarea adaptării, (3) costurile pentru punerea în aplicare a măsurilor (inclusiv, de exemplu, achiziționarea de terenuri, efectuarea de lucrări pentru crearea sau refacerea habitatelor etc.) și (4) costurile pentru monitorizarea efectelor măsurilor puse în aplicare.

În perspectiva schimbărilor climatice, gestionarea adaptivă a habitatelor vizează îmbunătățirea capacității de adaptare a sistemelor naturale. Printre principalele beneficii pentru biodiversitate se numără creșterea rezilienței speciilor de plante și animale la efectele schimbărilor climatice. Această abordare vizează, de asemenea, menținerea și îmbunătățirea serviciilor ecosistemice, inclusiv a celor relevante pentru adaptarea la schimbările climatice. Ecosistemele bogate în biodiversitate și reziliente oferă servicii de reglementare care contribuie la atenuarea riscurilor climatice pentru societatea umană. De exemplu, monitorizarea continuă și gestionarea adaptivă a pădurilor conservate din regiunile montane pot reduce vulnerabilitatea la alunecările de teren, care pot fi exacerbate de fenomenele de precipitații extreme mai frecvente și mai intense. În mod similar, gestionarea adaptivă a spațiilor verzi existente și crearea de noi infrastructuri verzi în zonele urbane pot reduce vulnerabilitatea la valurile de căldură.

Conservarea, protejarea și refacerea ecosistemelor oferă beneficii pentru atenuarea emisiilor de gaze cu efect de seră. Atât ecosistemele marine, cât și cele terestre joacă un rol esențial în stocarea carbonului. Zonele umede de coastă (mangrove, iarbă de mare și mlaștini sărate) sechestrează și stochează cantități mari de carbon, denumit adesea carbon albastru. Pe de altă parte, carbonul verde se referă la carbonul sechestrat de ecosistemele terestre, inclusiv de soluri și biomasă. Este asociat cu păduri, turbării, pajiști, savane, tundră și terenuri cultivate.

În plus, ecosistemele reziliente oferă servicii importante de aprovizionare din perspectivă economică. Acest lucru este relevant, de exemplu, pentru agricultură (în special în ceea ce privește rolul solului și al comunităților sale ecologice), pescuit sau aprovizionarea cu resurse de apă dulce. În cele din urmă, ecosistemele reziliente și bine conservate pot furniza servicii culturale importante, cu beneficii pentru bunăstarea oamenilor și, din nou, pentru unele activități economice (de exemplu, turismul).

O serie de convenții-cheie și directive ale UE au determinat dezvoltarea politicilor privind biodiversitatea în întreaga Europă (de exemplu, Convențiile de la Ramsar, Bonn și Berna; Directivele „Habitate” și „Păsări” ale CE). În 2011, Comisia Europeană a adoptat Strategia UE privind biodiversitatea, cu scopul de a preveni pierderea biodiversității și de a îmbunătăți sănătatea speciilor, habitatelor, ecosistemelor și serviciilor din Europa pe care acestea le vor furniza în următorul deceniu. Strategia pledează pentru abordări ecosistemice ale adaptării la schimbările climatice, subliniind legătura strânsă dintre reziliența la schimbările climatice și biodiversitate. În 2013, Comisia a adoptat o strategie privind infrastructura ecologică pentru a promova implementarea infrastructurii ecologice în UE.

În august 2024, a intrat în vigoare Legea privind refacerea naturii (UE, nr. 1991 din 2024). Acesta este un element-cheie al Strategiei UE în domeniul biodiversității. Scopul său este de a reface ecosistemele, habitatele și speciile din zonele terestre și maritime ale UE pentru: (i) să permită refacerea durabilă și pe termen lung a biodiversității și rezilienței naturii; (ii) să contribuie la realizarea obiectivelor UE de atenuare a schimbărilor climatice și de adaptare la acestea; (iii) să respecte angajamentele internaționale.

Obiectivele de conservare trebuie revizuite periodic, având în vedere amenințările reprezentate de schimbările climatice, interacțiunile dintre schimbările climatice și alte presiuni (de exemplu, fragmentarea habitatelor sau introducerea de specii exotice) și noile cunoștințe, de exemplu cu privire la vulnerabilitatea biodiversității la schimbările climatice. Întrucât impactul schimbărilor climatice nu va fi uniform în toate regiunile, va fi important să se evalueze și să se răspundă la starea în schimbare a biodiversității la nivel local, regional, național și internațional prin adaptarea stadiului de conservare și a obiectivelor din diferitele convenții și planuri și mecanisme de conservare.

În general, timpul necesar pentru definirea unui sistem de gestionare adaptivă este de câțiva ani (1-3), incluzând, de asemenea, etapa corespunzătoare de consultare a părților interesate. Se preconizează că faza de punere în aplicare va dura mai mult, deși depinde în mare măsură de măsura de adaptare specifică avută în vedere.

Prin definiție, orice abordare adaptivă necesită adoptarea unui proces continuu de planificare, punere în aplicare, monitorizare și revizuire. Durata de viață a măsurilor specifice de adaptare depinde de tipologiile și de întreținerea acestora, dar, în general, este foarte lungă, cu beneficii care se preconizează că vor dura pe termen nelimitat.