Gestionarea adaptativă a habitatelor naturale

Biodiversitatea oferă o gamă largă de servicii ecosistemice (furnizare, reglementare și întreținere, servicii culturale) care sunt esențiale pentru bunăstarea umană. Printre altele, aceste servicii joacă un rol important în reglarea climei, aducând astfel o contribuție esențială la atenuarea schimbărilor climatice și la adaptarea la acestea. Cu toate acestea, activitățile umane sunt responsabile pentru presiunile și impacturile din ce în ce mai mari asupra biodiversității și ecosistemelor și se preconizează că schimbările climatice vor intensifica masiv aceste amenințări, conducând la:

• modificări ale abundenței și distribuției speciilor, inclusiv ca urmare a modificării și pierderii habitatelor (de exemplu, din cauza creșterii nivelului mării);
• modificări ale fenologiei care pot duce la pierderea sincronizării între specii;
• modificări ale componenței comunității (modificări ale tipurilor și abundenței speciilor dintr-un ecosistem ca urmare a capacității lor variabile de a se adapta la condițiile schimbătoare cauzate de schimbările climatice);
• modificări ale proceselor, funcțiilor și serviciilor ecosistemice;

Conservarea biodiversității și menținerea capacității naturii de a furniza bunuri și servicii reprezintă o prioritate globală. Având în vedere interconectarea biodiversității, a ecosistemelor și a schimbărilor climatice, abordarea impactului acestora într-un mod holistic este esențială pentru o conservare eficace. Un aspect esențial este adoptarea unei abordări ecosistemice a adaptării la schimbările climatice și integrarea soluțiilor bazate pe natură în politicile de dezvoltare și conservare.

Ecosistemele reziliente și serviciile conexe acestora depind de interacțiunile complexe dintre specii și mediu. Aceste interacțiuni sunt foarte dinamice și implică adesea procese neliniare. Gestionarea biodiversității și a habitatelor necesită, de asemenea, luarea în considerare a diverșilor factori de influență, cum ar fi impactul potențial asupra climei, evoluția presiunilor socioeconomice și incertitudinile asociate acestora. Această trecere de la o perspectivă statică de conservare la o abordare de gestionare adaptivă este subliniată în „Orientărileprivind schimbările climatice și Natura 2000”. Rețeaua Natura 2000, care include peste 27 000 de situri și peste 1 milion de km², subliniază importanța gestionării adaptabile a habitatelor naturale pentru aceste zone protejate și pentru teritoriul din care fac parte.

Gestionarea adaptivă a ecosistemelor și a sistemelor socioecologice este un proces iterativ care combină acțiunile de gestionare cu monitorizarea specifică. Această abordare de învățare continuă urmărește să consolideze capacitatea de adaptare a habitatelor afectate și a speciilor de plante și animale pe cale de dispariție. În contextul schimbărilor climatice, gestionarea adaptivă implică: (i) analiza cunoștințelor privind impactul potențial asupra climei și incertitudinea asociată, (ii) conceperea de acțiuni pentru a face față unui astfel de impact, (iii) monitorizarea speciilor, habitatelor, serviciilor ecosistemice și proceselor sensibile la schimbările climatice pentru a evalua eficacitatea gestionării și (iv) reproiectarea și punerea în aplicare a unor acțiuni de gestionare îmbunătățite (sau noi). Pentru o gestionare adaptivă eficientă a sistemelor naturale în condiții de schimbări climatice, se iau în considerare următoarele strategii:

• Înțelegerea proceselor naturale: Înțelegeți că procesele naturale sunt dinamice și că se așteaptă ca speciile să răspundă individual la efectele schimbărilor climatice. Prin urmare, gestionarea habitatelor trebuie să fie flexibilă, adaptabilă și specifică.
• Adaptarea priorităților de conservare: Să răspundă priorităților de conservare în schimbare (ca urmare a schimbărilor climatice) și să învețe din experiențele de la nivel local, regional, național și internațional prin adaptarea obiectivelor, mecanismelor și planurilor de conservare.
• Gestionarea adaptivă generală: Integrarea principiilor gestionării adaptive a habitatelor naturale în alte planuri de gestionare și strategii de utilizare a terenurilor. Acest lucru va permite sau va sprijini dezvoltarea naturală a unor ecosisteme reziliente la schimbările climatice și va promova serviciile pe care acestea le pot oferi și în perspectiva adaptării la schimbările climatice.
• Implicarea părților interesate: Implicarea părților interesate relevante pentru a ilustra și a discuta consecințele diferitelor opțiuni de gestionare pentru specii și ecosisteme, evidențiind, de asemenea, efectele asupra serviciilor ecosistemice. O implicare timpurie și transparentă a părților interesate poate spori acceptarea acțiunilor de gestionare adaptivă pentru habitatele naturale care pot crea unele limitări, cum ar fi restricționarea pescuitului, refacerea pădurilor sau modificări ale gestionării pășunilor montane (de exemplu, modificări ale timpului de cosit).
• Rezultatele monitorizării: Stabilirea unei monitorizări specifice a impactului schimbărilor climatice asupra biodiversității și a serviciilor ecosistemice (de exemplu, evaluarea abundenței speciilor, a proceselor de migrație, a schimbărilor fenologice etc.) și integrarea rezultatelor monitorizării în procesele de gestionare pentru a îmbunătăți în permanență deciziile.

Printre acțiunile recunoscute în mod obișnuit pentru gestionarea adaptivă a habitatelor naturale se numără:

• Consolidarea rețelelor ecologice pentru conservare. O rețea ecologică pentru conservare (a se vedea opțiunea de adaptare Climate-ADAPT Îmbunătățirea conectivității funcționale a rețelelor ecologice)este un sistem de habitate de bază conectate prin coridoare ecologice, stabilite și refăcute după caz, pentru a conserva biodiversitatea în ecosisteme fragmentate (OrientărileUICN privind cele mai bune practici pentru zonele protejate, seria nr. 30). Acest lucru este deosebit de important, deoarece schimbările climatice pot determina speciile să migreze în căutarea unor habitate adecvate pentru supraviețuire. Rețelele ecologice pot fi consolidate prin extinderea, refacerea, conectarea și conservarea habitatelor de bază împotriva amenințărilor actuale și viitoare. Instituirea și gestionarea zonelor protejate, împreună cu alte măsuri eficace de conservare bazate pe zone (OECM),joacă un rol esențial în conservarea rețelelor ecologice prin protejarea ecosistemelor vulnerabile la presiuni multiple, inclusiv la schimbările climatice. Ele contribuie, de asemenea, la protejarea ecosistemelor care pot amortiza în mod natural efectele specifice ale schimbărilor climatice. De exemplu, în mediile marine și costiere, refacerea și conservarea ierbii de mare, a mlaștinilor sărăturate, a coralilor și a mangrovelor sunt relevante pentru combaterea eroziunii și pentru atenuarea energiei valurilor care sosesc. Infrastructura verde și albastră sprijină îmbunătățirea conectivității ecosistemelor, în special în zonele urbane și suburbane.

• Identificarea și protejarea caracteristicilor ecologice esențiale pentru refacerea ecosistemelor. Protecția principalelor caracteristici ecologice necesită o abordare peisagistică pentru gestionarea caracteristicilor structurale ale habitatelor (de exemplu, etapele serale ale pădurilor), a habitatelor critice (de exemplu, siturile de reproducere a peștilor) și a speciilor care joacă roluri funcționale importante (Thurman et al 2024). Principalele caracteristici ecologice se pot referi la o specie sau la o comunitate (de exemplu, un prădător care are un impact asupra unei biomase mari sau a unui număr mare de specii) sau la un tip de habitat important (de exemplu, care sprijină productivitatea ridicată sau agregarea animalelor cuibăritoare sau de reproducție).
• Identificarea și protejarea refugiilor legate de schimbările climatice. Refugiile legate de schimbările climatice sunt zone caracterizate de condiții climatice și de mediu locale stabile, care persistă în timp, în pofida schimbărilor la scară regională și globală (Ashcroft et al., 2012). Deși metodele de identificare a refugiilor marine sunt încă în evoluție, acestea se bazează, de regulă, pe date climatice, pe informații topografice și pe prezența populațiilor de specii relicte care au fost încă o dată distribuite pe scară largă (Seriade orientări ale UICN privind cele mai bune practici pentru zonele protejate, seria nr. 24). În Marea Mediterană, cercetătorii greci au dezvoltat o metodă de identificare a refugiilor, bazată pe stabilitatea climatică la scară largă și pe variabilitatea climatică la scară mică în peisaje (Doxaet al., 2022, articol de știri Science for Environment Policy).

• Fluxul de gene de sprijin: Promovarea diversității genetice poate fi vitală pentru îmbunătățirea capacității de adaptare a speciilor, în special atunci când se are în vedere transferul speciilor (introducerea, reintroducerea sau repopularea) și/sau conservarea ex situ. Cu toate acestea, transferul speciilor ar trebui evaluat cu atenție pe baza riscurilor pe termen lung, a acceptării sociale și a constrângerilor juridice.

Stabilirea unui program cuprinzător de monitorizare este esențială pentru a urmări eficacitatea și impactul potențial al unor astfel de măsuri.